Deziluzia destinului

zad_
Am vrut să-mi înec durerile în uitare, dar afurisitele au învăţat să înoate. Acesta era planul destinului meu. Un plan cu care m-am obişnuit. Dar obişnuiţa este tot o formă de a muri.
Toată viaţa am alergat, fără să îmi pese de kilometrajul de sub tălpile mele obosite. Am încercat, de nenumărate ori, să îmi smulg pielea dintr-o lovitură, pentru a vedea ce se ascunde sub ea. O multitudine de nopţi le-am petrecut în linişte, fără a putea vorbi cu cineva sau să am ceva concret să spun.
Am avut şi am o viaţă tumultoasă, dar… mi-am petrecut-o într-un mod absent, ca şi când aş fi fost cu gândurile prea departe de lumea asta. Trezită la realitate, nu a mai rămas nimeni lângă mine. Totuşi, a durut mai puţin trăind printre umbre, în ciuda încăpăţânărilor oamenilor de a mă pune pe prima pagină mediatică.
Toate visurile-mi sunt închise într-o cutie de cadouri, înfăşurată cu o fundă perfectă, ce nu se va deschide niciodată. Eu tot aştept…
Dar destinul…
De ce aş mai avea încredere în el? Ar fi inutil, şi timpul deja trece cum trece; repede şi apăsător. Şi dacă aş avea, tot eu aş fi în pierdere. Oricum face cum vrea el.
Decât să trăiesc în deziluzia lui, mai bine mă obişnuiesc cu ea. Oricum, ambele sunt o formă de a muri.

semnat Alicia Salazar

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s