Îmi privesc reflexia tremurândă din oglinda ochilor tăi… Nu-mi place ce văd şi.. Oare ce să păstrez din ea? Oare pot să schimb ceva? Oare ce-aş mai putea să schimb?
Tristeţea îmi zâmbeşte hâd şi îmi răspunde ironic:
– Nimic!
Sunt tot eu, doar că sufletul meu trăieşte sub frunzele moarte. Sunt tot eu, doar că inima cântă odată cu vântul de toamnă. Furtuna se naşte din seninătatea ochilor tăi insensibili. Dans de frunze uscate, vânt rece şi turbat, pomi trişti şi dezgoliţi… Tu… Eu.. Priviri înecate în zâmbete false.
Uneori aş vrea să fiu egoistă, să fiu cea mai importantă persoană din viaţa mea şi singura pe care vreau să o mulţumesc, să o alint.
Cu privirea-mi prea trufaşă, cu sufletul nepăsător şi cu o inimă închisă ermetic, nu mă pot strecura în sufletul tău. Pentru asta îmi trebuie rochia din petale de fericire, mănuşi cusute cu boabe de iubire şi pantofii murdari de noroc, dar sunt prea complicată.

Sunt prea complicată pentru cei care mă cunosc şi prea simplă pentru cei care mă ignoră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s