Inerţia mobilă a gândurilor

Singură…
Un eu şi un alt eu şi-atâtea suflete ce abia vibrează în imensitatea albă din jurul meu. În aer plutesc gânduri şi aşteptările zboară pe un fulg geruit, smuls de paşii grăbiţi ai unui preşcolar. Parcă aud şoapte. Şoapte abia auzite, ca o alinare, în liniştea adormită a acestei dimineţi cu ţurţuri.
Privirea mi se pierde în zarea albă deasupra căreia cupola timpului freamătă ca un vulcan gata să erupă. Şiruri de copaci stau aplecaţi, prea obosiţi să mai privească cerul plumburiu.
Mă întreb uneori la ce mă gândesc, dar gândurile se pierd undeva de-a lungul unei alei ce-mi poartă paşii tot mai departe de o bucăţică de viaţă. Le întreb: „Voi, gânduri nestatornice, de ce nu îngheţaţi?” Atunci ele pictează tablouri cu amintiri şi emoţii pe care le-am lăsat în camera goală şi primitoare, conturează siluetele destinelor ce s-au legat de al meu fără să ştiu sau fără să vreau. Zâmbete, lacrimi, tristeţi, bucurii ca o rolă de film redată de un aparat peste care s-a aşezat praful.
Întrebarea pe care mi-o repetă fără încetare „Oare lăsăm bucăţi de suflet în fiecare loc spre care paşii Vieţii ne indreaptă? Şi dacă da, ce vom lăsa în ultimul loc în care vom ajunge?”.
M-am oprit aproape de o intersecţie, la culoarea roşie a semaforului. Ce aş putea lăsa aici, lângă acest morman de zăpadă înnegrită?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s