Un spaţiu nelocuit într-o jumătate de inimă

Nu ştiu dacă se poate spune că spaţiile au un destin. Nici dacă toate lucrurile trebuie să aibă o întrebuinţare. Poate doar „să fie” ar trebui să fie suficient, cine ştie… Poate ne este greu să înţelegem că lucrurile care deja sunt, sunt pentru simplul fapt că există sau sunt doar atunci când au un scop. Ele servesc, pentru noi, desigur, pentru că antropocentrismul este inevitabil, spaţiului creat special pentru noi.
Uimitor este acel spaţiu nou apărut în inimă, construit pentru a fi locuit, dar care, într-un final, rămâne gol. Cu cât mai mare cu atât mai lipsit de viaţă. Este şocant, într-un fel.
Nu se poate spune că este un loc liniştit. Cel mai comun lucru este ecoul unui clopot ascuns care, în loc să trâmbiţeze orele, el proclamă secundele. Pe fiecare în parte. Fiecare poartă zvonuri întârziate, de dimensiuni variabile şi parcă venite din altă lume.
Şi aici adie vântul, mângâind pereţii sufletului prin care a încolţit iedera. Câteodată îţi lasă impresia că trage cu urechea, ascultându-ţi bătăile inimii, numărându-le. Alteori se aude în şoaptă, pleacă şi apoi se întoarce. Nu ştiu dacă este acelaşi vânt sau altul, dar da… Se întoarce să pribegească spaţiul nelocuit din inima mea.
Cu toate astea, cele mai importante sunt urmele lăsate de alte inimi care au fost şi acum nu mai sunt. Ca şi cum ar fi lăsat un semn de identificare pe care nimeni nu îl poate descifra. O deranjantă non-prezenţă. Lasă în urmă doar o aromă fină pe care gândul trebuie să o caute printre milioane de alte arome. Ceea ce nu ştiu este faptul că urma s-a transformat în altceva, pe care plăpânda mea inimă nu vrea a o mai recunoaşte.
În liniştea camerelor se aude vocea trecutului. Inima încă mai tresare la auzul ei. Inexplicabil. E ca şi cum s-ar fi prins ca lichenii de uşile, podeaua şi geamurile acestui spaţiu format în pieptul meu de-a lungul anilor.
Doar o singură cameră ascunde un pat răvăşit, învăluit în fumul albăstrui al unei ţigări fumate de o gură uscată. Degetele brăzdează o inimă, după ce respiraţiile fierbinţi au aburit geamurile, timp suficient încât inimă să trăiască câteva secunde.
Pe coridoare se aud zgomote surde, ţipăt de copil, foşnetul unei fuste ce atinge o masă de biliard, şuieratul ocazional al unui secret.
Privesc acest spaţiu şi aş putea chiar să trasez în aer resturi de priviri ce s-au întâlnit şi s-au înlănţuit sau care fug sau care se ascund.
Alţii ar privi în sus şi s-ar întreba de ce nu a căzut totul, la câteva secunde după ce ultima viaţă a abandonat sacralitatea acestui templu fără zei. .
Dar de ce aici lucrurile nu mor?
Unii ar spune că există un aer fantasmatic, mai ales atunci când norii cad pe un acoperiş deschis sau când prin uşile dărâmate pătrunde o lumină orbitoare. Alţii ar încerca să găsească originile fiecărei crăpături ce străbate pereţii inimii. Toţi încearcă să descifreze fenomenele acelui spaţiu necunoscut, construit pe jumătate din inimă mea, dar nici măcar eu nu o pot face.
Simt frică.
Dar nu. Abia după ce trec de uşa de la intrare, de această dată pentru a ieşi, se instalează liniştea. O stare de bine extremă. Trebuie să zic că, înăuntrul acelui spaţiu, singura ameninţare ar putea-o reprezenta un rest desprins din pereţi.
Există mult mai mult pericol în exterior.

Şi, într-adevăr, fantomele sunt în afară, nu în spaţiul nelocuit din inima mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s