…îmi lipseşti

Dis de dimineață mă plimbam prin casă, cu visul schimbat, dar fără să știu cine a rămas cu al meu.
Am jurat că nu voi mai crede în tăcerea ta, ce ascunde promisiuni pe care nu le vei respecta niciodată, făcute dintr-un prezent perpetuu, pe jumătate construit.
Sărutările tale au avut mereu gust de singurătate, cea care există doar pe străzi pustii și fără sfârșit, pe care le străbat acum, dar fără tine.
Mă trezesc numărând de câte zile păstrezi acea mică bucată din mine pe care ai luat-o cu tine, într-o clipită și pentru totdeauna, hotărând să fii fericit pe cont propriu.
Acum, iartă-mă că am decis, și eu, să nu te mai aștept. Dar știi, mângâierile care se oferă în această frenezie, sunt martorul tăcut că, printre degete, ni se scurge un timp ce-l credeam etern.
Păstrez rămășițele acelui octombrie, încurcate în păr și, încă mai există mici bucăți de jăratic ce ignifughează, cu cea mai plăpândă respirație, amintirile dulci și liniștite.
Pentru multe nu mai găsesc răspunsuri:
– de ce, atunci când mă uit în oglindă, ochii tăi mă privesc
– de ce acest aer este poluat de absența ta
sau
– de ce memoria zâmbetului tău dispare ziua deși mă trezesc cu ea în fiecare dimineață
???
S-ar putea ca lumea să nu mai aibă nevoie de un alt cântec de dragoste, dar…
îmi lipsești atât de mult încât nici nu aș putea asculta vreunul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s