Paradis ireal

Orele se scurg în zgomotoasa linişte a camerei.
Ochii mi se proptesc pe fereastra goală, prin care un alb friguros îmi zâmbeşte şi-mi dă fiori. Totuşi, trupul meu nu vrea să reacţioneze la acest peisaj monocolor şi rece. Doar gândurile o fac. Se lovesc de aceeaşi pereţi goi, aceia care mi-au promis un zbor uşor spre grădini înfloritoare, dar care acum mă îndreaptă spre un deşert devastat de furtuni de nisip.
Speranţele, licurici fără aripi, sunt purtate de vânturi turbate în derivă.
Aerul îmi iese din plămâni ca un copil obraznic, făcându-mi pieptul să se arcuiască într-un oftat profund.
Caut acel paradis în care cuvintele mele vor fi transformate în ființe sălbatice, nestăpânite, care-mi abandoneză trupul rănit.
Paşii mei caută lumina printre umbrele nopţii, paradis ireal, care prinde viaţă doar atunci când pupilele mele încearcă să-l prindă şi gura mea să-l transforme în poezie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s