Doar ea şi numai ea… Iubire şi ură

Era complicată de când am cunoscut-o, ca acea carte ale cărei pagini trebuie să le încălzesc la flacăra lumânării pentru a-i vedea scrisul. De fiecare dată când mai aflam câte ceva despre ea eram precum un copil aflat prima dată într-un parc de distracţii.
În viaţa ei erau anumite aspecte care aveau sens, frânturi care se legau între ele, însă majoritatea erau un mister.
Nu era genul de femeie care să-şi pună inima pe tavă. Îmi răspundea scurt şi la obiect la fiecare întrebare. Şi aceste răspunsuri veneau după ce le trecea prin filtre de restricţie, de reprimare, pentru că-mi răspundea mereu după un moment de linişte.
Deşi era o personă ursuză, avea acel ceva care mă făcea să mă fâstâscesc când eram în preajma ei. Prezenţa-i era impunătoare, chiar dacă măsura 1.50 m, încât trebuia să-mi strâng tot curajul disponibil pentru a-i vorbi. Nu-i poţi citi nimic pe chip, dar, din când în când, ochii o mai trădează.
Ai impresia că ştie la perfecţie principiile de bază ale vieţii. Te înşeli amarnic. Le ştie doar pe cele pe care şi le-a creat singură şi după care se ghidează.
Îmi aduc aminte ziua în care am cunoscut-o. Afară era un frig crunt, normal pentru o zi de iarnă. Dar pe ea n-o deranja câtuşi de puţin.
Când m-am apropiat, am simţit cum un fior îmi străpunge tot corpul. Şi nu, nu era de la frig. Era ea. Nu mi s-a părut frumoasă ci drăguţă… Puţin.
Doar un simplu gest de-al ei şi inima o lua razna. Atunci, şi-a muşcat buzele vineţii ca să mascheze tremuratul.
Eram împiedicat, stângaci în prezenţa ei. La numai un minut de când privirile ni s-au întâlnit, stăteam îmbrăţişaţi sub ninsoarea care se pornise dintr-odată, cu putere. O îmbrăţişare stranie. Ceva nu era normal, chiar şi aşa, am strâns-o puternic de pieptul meu. Şi-a înfipt degetele subţiri în spatele meu.
După vreo două luni ajunsese să însemne totul pentru mine. Nu mă puteam plictisi de ea. Într-o zi a bătut la uşa mea şi mi-a spus ceea ce eu nu îndrăznisem să-i spun. Eu ar fi trebuit să fiu cel care face primul pas pentru că, era clar, eu fusesem primul care mă îndrăgostisem iremediabil de ea. În acea zi mi-a strecurat un „te iubesc” printre buzele ei cărnoase, vopsite cu un roşu aprins. Nu ştiam cărui motiv se datorează blocajul care a urmat. Nu am putut să-i spun nimic. A interpretat tăcerea ca un nu.
Mă macină gândul că lucrurile ar fi stat altfel dacă-i răspundeam.
Mă consolez ştiind cine este ea cu adevărat. Păcat că nu am ştiut înainte ca ochii mei să nu vadă pe altcineva şi inima să bată pentru altcineva în afară de ea.
Singurele lucruri adevărate despre ea mi le-a spus cu propria voce: „Nu m-am născut să iubesc. Sunt liberă ca vântul şi dau dragoste când vreau eu.”
Din cauza ta, astăzi, toată lumea mea e distrusă.
E ca dracu’. Acum ai început să găseşti scuze. Nu poţi să faci asta. Toate lucrurile pe care mi le-ai spus înainte să ştiu cine eşti cu adevărat sunt o mască care ascunde adevărul şi mă distruge, mă face să-mi pierd minţile. Urăsc chestia asta şi te urăsc pe tine.
Îmi pare rău, te urăsc şoptesc, dar inima mea urlă te iubesc.
Dar indiferent de ceea ce fac, nu pot să ignor ceea ce simt. De ce inima şi mintea refuză să mă asculte?
Din nou vorbesc singur:
De ce eşti tu? De ce a trebuit să fii tu? De ce nu-ţi pot da drumul? De ce te mai păstrez în mine? De ce… Şi câte-mi mai lipsesc.
Spune-mi măcar că ceea ce a fost între noi nu a fost iubire. Dă-mi acest cadou ca să te pot scoate cu totul din mine şi să continui să te urăsc atât cât te-am iubit.
Dar încă te iubesc. Ca un idiot!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s