Tu, scuza perfectă pentru tristeţe

Astăzi sunt trist şi tu eşti scuza perfectă pentru tristeţea mea. E surprinzător cât de repede se pot schimba lucrurile. Totul era bine. Se putea simţi atâta fericire. Nu ştiu când s-a destrămat totul. Dintr-odată, într-o dimineaţă, m-am trezit fără tine. Fără îmbrăţişările tale ce purtau numele de nu te îngrijora pentru că totul va fi bine, fără puterea pe care mi-o dădeai ca să înfrunt lumea. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Poate a fost trecerea timpului sau simplul fapt că lucrurile au şi un final. Aveam totul şi acum nu-mi rămân nici măcar cuvintele că o să te aştept dacă ai să te întorci într-o bună zi. Există pe lumea asta persoane care au slăbiciuni. Tu eşti a mea. Sunt sigur că aş lăsa totul dacă drumurile noastre se vor intersecta din nou. Amândoi ştim că încă te iubesc. Poate am găsit femeia perfectă, dar îmi lipsesc imperfecţiunile tale, stilul tău de a face lucrurile prost şi zâmbetul tău capabil să repare distrugerile provocate de cuvintele tale. Privirea ta… Cum reuşeai să vorbeşti fără să deschizi gura. Modul de a striga te iubesc în linişte. Poate din toate aceste cauze nu sunt fericit, deşi am nenumărate motive să fiu.

Fericirea mea a fost ascunsă mereu sub aşternuturile tale. Nu ştii cât de trist este să dorm cu cineva şi să te visez. Vreau să te uit, dar mereu sfârșesc prin a-mi aminti de tine. Nu ştii cum mă simt când caut printre oameni ochii tăi, când mi se pare că te aud şi când inventez mângâieri cu mâinile tale. Chiar şi atunci când cineva sună la uşă, îmi imaginez că eşti tu. Şi când ţi -am deschis îmi spui să lăsăm deoparte orgoliile prosteşti şi să începem de la zero. Dar nu eşti tu. Aş vrea să am suficient curaj să strig că încă te iubesc. Şi că fiecare te iubesc este un glonţ trimis cu speranţa că-ţi va atinge inima şi-ţi vei da seama că mă gândesc la tine. Rămân cu speranţa că, într-o zi, ne vom întâlni şi că trecerea timpului nu ne v-a fi afectat câtuşi de puţin. Şi dacă îţi voi spune că te-am uitat, să nu mă crezi. Inima mea gândeşte invers. Nu ştii de câte ori mă învinovăţesc pentru acea noapte când m-ai rugat să mă întorc la tine. Ar fi trebuit să alerg în braţele tale. Însă, mi-am lăsat orgoliul să iasă învingător. Poate în acel moment am crezut că voi fi capabil să te uit, dar nu. Acum sunt eu cel care nu mai are dreptul să-ţi spună că de când te-am pierdut sunt capabil să mă regăsesc doar în amintirile noastre, în acea iubire ce ar fi trebuit să dureze o veşnicie. Nu ştiu dacă îţi vei mai aduce aminte de mine sau de acea după-amiază în care ţi-am jurat că nu voi înceta să te iubesc.

Nu ştiu dacă mai cauţi printre lucrurile tale resturile unei iubiri ce s-a terminat înainte să ne aducă împreună. Poate asta a fost greşeala. M-am speriat când am văzut că sentimentele îmi fug printre degete. Că nu mai puteam controla ce simţeam în preajma ta. Pentru că erai tu erai cea care- îmi dirija paşii. Într-un final a fost teama că într-o zi te voi pierde şi de aceea te-am pierdut. Ne-am pierdut.
Astăzi nu mai am certitudini, dar sper ca atunci când ne vom reîntâlni, să am suficient curaj să-ţi spun că încă te iubesc. Că există iubiri ce vor fi mereu prezente, indiferent dacă vor trece câteva luni, câţiva ani sau o viaţă.

Anunțuri

De ce Aripi smulse? De ce coperta aceasta?

Este imperios necesară o explicaţie a titlului romanului şi implicit a copertei sale, care induce cititorul în eroare. Nu mare este uimirea lor atunci când descoperă un roman poliţist şi nu unul fantasy.
Aripi smulse a fost decizia finală deoarece:
– în pofida a tot ceea ce se spune despre ea, Alicia ia sub aripa sa protectoare suflete rătăcite;
– două suflete îşi împreunează aripile pentru a proteja o iubire inocentă (Beba şi Juan Diego);
– personajelor le este greu să aibă speranţe şi vise atunci când le-au fost smulse înainte să le aibă;
– atunci când au avut încredere în persoanele de lângă ele, acelea le-au smuls-o voit sau obligaţi de împrejurări;
– atunci când au avut nevoie de sprijin au primit în schimb umilinţe, durere şi lacrimi;
– unii nu cred în iubirea adevărată pentru că le-a fost smulsă înainte să cunoască una, iar alţii nu au mai lăsat mugurii unei iubiri vechi să încolţească în inimile lor;
– propriile vieţi nu mai sunt în mâinile lor, ci în mâinile unui păpuşar nebun, care-i pândeşte din umbră (aripi smulse=vieţi smulse)
Coperta=hiperbolă. Alegerea ei se explică în felul următor.
Avem:
– fata cu părul ei roşu asemeni Aliciei Salazar, personajul principal feminin;
– îmbrăcămintea ce ne duce cu gândul la femei cu sânge nobil, porecla Aliciei (Ducesa)
– cerul ce indică vremurile tulburi care s-au abătut asupra oraşului El Fuerte;
– ariditatea locului ca terenul „minat” pe care calcă fiecare personaj, căci toţi poartă după ei secrete care le marchează viaţa şi le-o influenţează şi pe a celor din jurul lor.
Aripile negre au multiple semnificaţii:
– fiind Alicia purtătoarea lor semnifică viaţa grea, plină de mister şi suferinţe a acesteia;
– aripile, gândite ca reprezentând viaţa, de culoare neagră, semnifică şi vieţile care stau sub mantia neagră a morţii, gata să fie sacrificate.
După numeroase încercări, am realizat că titlul nu este pur şi simplu titlu, ci chintesenţa actului scriitoricesc.

Aripi smulse II – fragment

1.
Neputinţă

Rătăcea pe străzile aglomerate ale oraşului, încercând să-şi adune rămăşiţele sufletului ce tocmai fusese strivit. Atâta agitaţie în jurul său şi totul era mut pentru ea. Băgă mâinile în buzunarele sacoului verde, lăsându-se purtată de himerele trecutului. Se gândea că îi era greu să trăiască, dar să moară era mult prea uşor. Doar o dată, măcar o dată ar fi vrut să dispară. Fusese în zadar aflarea trecutului pentru că, viitorul avea să fie repetiţia trecutului sub alte dimensiuni. Dezgroparea acelor amintiri avea să îngroape tot ceea ce mai păstrase bun în viaţă. Ştia asta cu o precizie enervantă.
Întoarcerea lui Camargo nu era de bun augur. Conştientiza că trebuie să renunţe la orice urmă de umanitate pentru a putea supravieţui. Pentru a-şi putea învinge temerile trebuia să fie puternică, rece şi calculată. Să fie exact cea despre care lumea vorbea; femeia ce calcă pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile. Trebuia să abandoneze orice speranţă şi visul trăirii unei vieţi normale.
Cădere, dureri profunde şi amăgiri, toate-i clocoteau în suflet şi-şi spunea că nu va mai greşi1.
Oftă, oprindu-şi paşii din loc în loc. Fusese o perioadă în viaţa ei în care nu simţise nimic. Acel nimic ce o menţinuse în viaţă de-a lungul anilor. Cel ce o făcuse să uite, să nu simtă şi să trăiască dezgolită de orice emoţie.
Paşii o aduseră în faţa hanului.
Se uita la ceas şi apoi la telefon. Niciun apel de salvare. După fiecare pas dat spre intrare, se oprea. Cu fiecare pas, inima o înţepa. Îi era tot mai greu să respire. Deznădejdea devenea palpabilă. Când se oprea, privea în jur. Copacii îşi mişcau crengile lent, iar feţele florilor nu mai priveau, ca altădată, vesele, spre cer.
Puse mâna pe clanţă, dar nu îndrăzni să deschidă uşa. Suspina din tot sufletul, de parcă şi el ar fi vrut să o părăsească, să se înalţe la cer, acompaniat de cântecele înăbuşite ale păsărilor.
Deschise cu o ultimă sforţare. Muşchii i se încordau, făcând-o să-şi strângă mâinile în pumni. Zbuciumul era atât de mare încât nu mai simţea unghiile înfipte în palme. Înainta aplecându-se să adune cioburi, frânturi de poze.
După ce mângâie, preţ de câteva minute, poza bătrânului Chepe, se rezemă de tocul uşii ce dădea spre râu.
Privea ceasu răsturnat pe perete. Nu o să vină, gândea cu voce îndurerată. Ochii ei verzi se pierdură în orizonturi îndepărtate.
Era târziu. Soarele îşi răcorea faţa roşiatică în valurile râului. Luminile asfinţitului se amestecau cu reflexia apei, dând culoare nisipului palid. Liniştea se împletea cu adierea vântului. Câte o pasăre rătăcită purta dorurile în trilurile sale.

Maria intră într-o cameră mică şi prăfuită, unde se afla arhiva secţiei de poliţie, undeva în dosul clădirii. Acolo găsi diagramele făcute de Enrique pentru cele patru crime. Nu se putea abţine să nu zâmbească. Detectivul sârguincios, dar căreia nu-i acordau multă atenţie, nu numai că ascunsese carneţelul acolo, dar îl şi învelise cu o batistă. Maria trase pânza şi studie notiţele scrise cu atenţie.
Cazul Arturo Millan:
Arturo Millan, vârsta 48 de ani. Victima locuia în partea de sud a oraşului El Fuerte, locul în care se află jungla.
Scena primului atentat: biroul doamnei Alicia Salazar, aşa-zisa Malicia. Incidentul a fost semnalat de femeia de serviciu, Beba. Ambii erau angajaţi ai firmei, dar nu angajaţi personal de către Alicia. Millan nu se afla în aria lui de competenţă ci în biroul Aliciei. A fost găsit inconştient, muşcat de o tarantulă ce trăieşte în junglă.
Fuge din spital după câteva zile, ridicând şi mai multe întrebări şi suspiciuni. Cine nu are nimc de ascuns, nu se teme. Posibil că misiunea de a o ucide pe Ducesă este strâns legată de supravieţuirea sa.
Scena celui de-al doilea atentat: conacul Salazar. În dosar apare că el a fost lăsat să intre. Motivele sunt necunoscute şi complicii sunt anonimi. În urma analizelor, prezenta zgârieturi pe braţe.
Probe: firul de păr găsit în mâinile lui avea o lungime de douăzeci de centimetri şi era de culoare roşie. Părul este o probă bună, din moment ce cade mereu sau este smuls în luptele corp la corp. De regulă însă, oferă caracteristici generale, ceea ce înseamnă că părul găsit la scena crimei oferă o legătură circumstanţială cu un suspect care are păr asemănător, pe baza texturii, lungimii. Dar părul nu poate fi individualizat: adică nu poate fi legat decisiv cu un suspect, decât dacă există şi rădăcina firului ce permite aflarea ADN-ului. Dar părul găsit de Ivan nu avea rădăcini. Putea fi al Aliciei din moment ce avea aceeaşi culoare, dar putea fi şi o perucă. Totuşi, firul de păr nu prezenta nici adeziv.
Luând în considerare antecedentele lui Arturo Millan: avea cazier, fiind închis trei ani pentru trafic de droguri şi patru ani pentru jaf armat. După părerea mea, cazul a fost mult prea repede închis. Clar nu a fost un simplu jaf aşa cum denotă decizia finală a judecătorului.

Concluzii: Arturo Millan, un infractor cu un cazier solid, este angajat de cineva din cercurile de oameni din jurul Aliciei Salazar, pentru un scop anume. Astfel se explică de ce bărbatul a pătruns atât de uşor în casă şi prin locurile în care camerele nu îl puteau depista. În concluzie, a fost angajat să o ucidă pe Alicia. Se confirmă că au avut loc îmbrânceli, în urma cărora Millan este aruncat peste balustradă, de la primul etaj al conacului. Putea fi ucis de Alicia, ajutată de Ramiro, dar, din nou, căpitanul Julian nu a cerut imaginile de pe camerele stradale din faţa conacului. Alicia a fost găsită la biserica Sagrado Corazon de Jesus, dar timpul în care a părăsit casa nu a fost niciodată menţionat. Păianjenul găsit în birou aparţinea cu siguranţă acestui Arturo. Părul roşu nu este o dovadă palpabilă. În plus, Alicia are părul şaten la rădăcină.
Principalii mei suspecţi sunt: Ramiro şi Rocio. Cu precădere Rocio, pentru că aceasta a dispărut în următoarea zi şi a reapărut când a avut loc a doua crimă. Mai mult, s-a efectuat interogatoriu doar pentru Beba şi pentru Alicia. Pe Beba o exclud din start. E prea naivă, dar…
Maria rămase uluită de multitudinea de informaţii înscrise şi, acum, se gândea şi ea de ce Julian nu făcuse o cercetare amănunţită. Se mai uită un sfert de oră pe carnet, până când simţi că i se închid ochii. Se întoarse la biroul ei să-şi facă o cafea tare. Avea să termine toate notiţele lui Enrique, crezând că nu i se va mai ivi altă ocazie.

Gândurile Aliciei o purtau, iar şi iar, în trecut. Acolo, rezemată de tocul uşii, cu picioarele strânse la piept, ofta profund. Simţea în tot corpul un tremur pe care nu se chinuia să-l oprească. Era străină de însăşi persoana sa.
Paşii lui îi readuse sufletul în locul de baştină.
– Ai venit?
Întrebă nepăsătoare, fără a-şi ridica privirea spre intrarea în han.
– Cred că aşteptai pe altcineva.
Fumul de ţigară îmbâcsi aerul.
– De mult timp nu mai am aşteptări, răspunse ea cu sarcasm, când auzi vocea lui Camargo. Şi dacă nu ai aşteptări, nici nu vei fi dezamăgit, continuă, aducându-şi aminte cuvintele lui Carlos.
Gregorio o ocoli şi se aşeză pe scaunul aflat diametral opus de locul în care stătea ea.
O privea cu nostalgie, dar atitudinea Aliciei îl arunca în ghearele incertitudinii. Trase câteva fumuri din ţigară şi i se adresă cu o răutate voită:
– Nu ai aşteptări pentru că totul ţi-a venit pe tavă, la momentul potrivit.
– Pe tavă, dar nu gratis.
Privirea Aliciei nu se întoarse spre el. Ochii ei nu-i căutau pe ai lui. Era indiferentă. În sfârşit reuşise să se menţină calmă şi nepăsătoare în faţa celui mai mare coşmar din viaţa sa.
– Ai aceeaşi faţă…
Camargo continua, dar Alicia nu acorda atenţie cuvintelor lui. În acel moment, se întreba dacă nimicul pe care voia atât de mult să-l simtă, se întoarse.
– Ştii? Tonalitatea întrebării o făcu să tresară şi să-l asculte. Când te-am cunoscut, erai o fată firavă, neajutorată. Aveai ochii trişti şi privirea rătăcită. Acum eşti o femeie frumoasă şi curajoasă, dar privirea-ţi este aceeaşi. Ai exact trăsăturile pe care le aveai în ziua ploioasă de septembrie, atunci când te-am cunoscut. Ai uitat?
– Crezi că aşa ceva se uită? Să ascunzi trecutul într-un colţ întunecat şi prăfuit al fiinţei tale, nu înseamnă că l-ai uitat ci că te-ai prefăcut că-l uiţi.
– Ai dreptate.
Camargo o aprobă cu convingere exacerbată, expiră fumul în direcţia ei şi continuă pe un ton răguşit:
– Ce este de-a dreptul înfricoşător este faptul că, atunci când iese din carapacea lui, loveşte cu o forţă mult mai puternică. Când tot ce ai ţinut ascuns revine în viaţa ta, te transformă complet. Nu mai eşti aceeaşi persoană.
După ce fumul se evaporă, o văzu zâmbindu-i fals. Pentru a evita verdele răvăşitor din faţa ochilor săi căprui, privi în jos.
În timp ce-şi întindea picioarele amorţite, Alicia completă:
– Şi de fiecare dată când iese, eşti altă persoană.
– Asta dacă ai un trecut obscur şi contestabil. M-am întrebat, de nenumărate ori, de ce nu ai putut să-ţi deschizi inima, de ce nu ai vrut să rămâi lângă mine.
Un moment de linişte se revărsa peste ei. Cuvintele li se pierdură.
Atât Alicia, cât şi Gregorio, aveau sentimente contradictorii. Orice cuvânt şi cel mai mic gest putea declanşa inevitabilul. Revederea fusese bruscă, neacordându-le şansa să-şi calculeze paşii pe care trebuiau să-i facă unul faţă de celălalt.
Din afară, el şi ea, la o distanţă atât de mică şi angrenaţi în discuţie, prevestea calmul dinaintea furtunii.
În acel moment de linişte deplină, se priveau în ochi pentru prima dată de la revedere. Schimbau regrete, tristeţi şi o durere sfâşietoare, dar timpul nu se oprea pentru ei.
Lumea îşi continua cursul, vara revărsându-se din amfora nopţilor de iunie.

Juan Diego o întrebă cu uşoară preocupare:
– Ce se întâmplă cu tine? De când te-ai mutat la mine, eşti tot timpul abătută şi tristă. Beba nu-i răspunse. Ţi-am greşit cu ceva?
– Nu! Nu eşti tu, sări, prinzându-se de braţul lui drept. Nu-mi place situaţia asta.
– Cea cu numele Alicia Salazar?
Ea răspunse cu o plecăciune de cap ce denota o nesiguranță emoțională copleșitoare.
– Off! Juan Diego o strânse la pieptul său, mâinile lui mișcându-se delicat pe spatele ei. Tu te frămânţi şi ea nu are nici o mustrare de conştiinţă. Mă îndoiesc că are aşa ceva. În fine. Aşa cum mi-ai zis tu, n-o pot judeca pentru că nu-i ştiu viaţa. Totuşi, îmi este de ajuns să o detest doar pentru simplul fapt că te face nefericită.
– Ea nu este aşa.
Braţele fetei se încolăciră după mijlocul lui şi capul îi poposi pe pieptul poliţistului.
– Au trecut zile şi nu te-a căutat. O să treacă chiar săptămâni şi nici măcar nu o să te sune.
– Are probleme.
– Astea sunt scuze. Cu toţii avem probleme. Asta nu înseamnă că trebuie să întoarcem spatele celor care ne vor binele. Dacă avea probleme, putea să te caute. Deşi nu vrei să accepţi faptul că nu eşti atât de importantă în viaţa acelei femei, conştientizezi acest lucru. De aceea eşti tristă.
Văzând că Beba-l priveşte contrariată, simţi nevoia să-i explice.
– Adică ştii că este adevărat, dar nu vrei să accepţi faptul că Alicia se gândeşte numai la ea.
– Am înţeles. Poate. Aseară am avut un coşmar. Inima mea este neliniştită. Simt o durere aici, îşi puse mâna pe piept. Nu ştiu cum să-ţi zic. E ca o gheară care mă face să suspin din tot corpul.
– Vrei să te duc mâine să o vezi?
– Faci asta pentru mine?
– Fac asta ca să te resemnezi. Ca să înţelegi că ea nu vede dincolo de propriile probleme şi beneficii.
– Super!
Fata se ridică instantaneu la auzul acelei propuneri și începu să alerge în jurul mesei, aplaudând frenetic.

Maria îşi mai puse o ceaşcă de cafea şi se întoarse în semiîntunericul camerei. Într-adevăr, atâtea lucruri fuseseră omise încât ar fi vrut să-i propună lui Julian să facă noi interogatorii, să redeschidă cazurile. Se aşeză la masa şubredă de lângă uşă şi redeschise carnetul cu foi galbene al detectivului Blanco.
Cazul Matias Gomez:
Matias Gomez, vârsta 40 de ani. Este fratele doamnei Alejandra Gomez, soţia deputatului Ricardo Gomez şi viitor soţ al Aliciei Salazar. Fără cazier.
Scena crimei, terasa conacului Salazar.
Aparent nu a consumat droguri, dar alcoolul din sânge era la cote nefireşti. Acest lucru a fost consemnat şi la faţa locului prin declaraţiile a doi dintre angajaţii Aliciei. Cu toate că în raport nu apare consemnat că în şemineu s-a găsit cocaină arsă. Tot în şemineu s-au găsit arse înscrisuri financire, referindu-se la milioane de dolari. Analiza cenuşii la laborator a scos la iveală faptul că Matias avea afaceri ascunse în spatele unor firme fantomă. Lucru pe care domnul căpitan şi echipa investigatoare nu l-au menţionat la nicio şedinţă. Totuşi, domnul Matias nu pare să aibă legătură cu infractori cunoscuţi.
Probe: urmele de cocaină şi de facturi fictive din şemineu, numeroase chitanţe de la cluburi şi baruri şi un pistol calibru .32 Autauga Mk II cu care se presupune că a fost omorât domnul Gomez. Pistol negăsit.
Deşi au existat numeroase neconcordanţe în declaraţiile celor suspecţi, interogatoriile au fost făcute evaziv. Suspendarea detectivului Diaz a fost o acţiune grăbită, ştiind cu toţii că asemenea pistol nu este folosit de nimeni din poliţie.
Un glonţ ACP de calibru .32 este o muniţie neobişnuită. Glonţul de pistol semiautomat are o bătaie mai mare decât glonţul mai mic, de .22, dar nu are atât de multă putere de oprire. Calibrul .32 este considerat o armă de doamne. Are o piaţă de desfacere limitată, dar totuşi suficient de mare. Nu înţeleg cum Ivan a cerut permisul de port armă doar pentru Matias şi nu a cerut şi pentru Alicia. Totuşi, nici nu aveau cum să sune la toate magazinele locale de arme şi să obţină o listă cu persoanele care cumpăraseră acest tip de muniţie în ultima vreme.
S-a presupus că ar fi un pistol Autauga, dar şi Beretta Tomcat şi LWS-32 folosesc acelaşi fel de gloanţe. Deci criminalul ar fi putut-o avea pe oricare dintre acestea. Asta dacă aş presupune că era cu adevărat înarmat. Dacă merg pe ce au zis ei, că Alicia este vinovată, nu s-a găsit nici un pistol de acest fel, sau de oricare altul în conac. După cum ar spune Carlos, gloanţele sugerează, dar nu garantează că suspectul poartă sau deţine o armă.
Găuri în caz: declaraţii contradictorii, orele faptelor sunt alambicate. Dacă o ducea rău din punct de vedere financiar, poate Gomez ar fi atentat la viaţa Aliciei. În seara crimei a anunţat nunta cu aceasta. Posibil să fi fost în legătură cu vreun cartel de droguri sau poate a luat bani cu camătă de la vreun interlop.
Ce este clar este faptul că Matias era mort în momentul în care Carlos a tras. Expertiza balistică a stabilit că gloanţele erau destul de mari încât să cauzeze răni foarte grave dacă se trăgea de aproape. Aşa cum s-a zis, glonţul a intrat şi a ieşit.
Suspecţii ar fi cam aceeaşi: Ramiro şi Rocio. Poate acesta este tandemul criminal. Evident că Rocio nu ar fi putut să îi arunce peste balustradă. În scenariu apare şi un anume Pedro, venit de nicăieri ca şofer al Aliciei. De această dată, suspiciunile mele faţă de doamna Salazar cresc considerabil, dar… Ce ar fi avut ea de câştigat dacă murea Gomez? Bărbatul era falit şi avea şi boala jocurilor de noroc şi a bordelurilor.
Nu înţeleg nici de ce Julian a ascuns detaliile careului care a avut loc între Alicia şi Alejandra. Aş suspecta-o şi pe sora lui Gomez, dar totuşi nu cred că cineva ar fi capabil de o asemenea mârșăvie.
Girofarurile unei maşini de poliţie luminară încăperea. Maria se grăbi să pună în acelaşi loc şi sub aceeaşi formă carnetul, înjurând printre dinţi. Încuie camera şi se îndreptă spre biroul său. Murea de curiozitate să afle detaliile celorlalte două cazuri, cele mai grave şi mai misterioase.
La scurt timp după ce primi apelul lui Enrique, Julian intră cu paşi grăbiţi în secţie, însoţit de un poliţist tânăr şi robust.
După Julian intră şi detectivul Enrique Blanco.
– Deci, v-aţi dat cu părerea. Că o fi asta, că o fi cealaltă, dar n-aţi descoperit nimic concret.
Puse mâinile în şold, privindu-i pe toți cu vădită nervozitate. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt. Oricum, orice răzvrătire ar fi fost inutilă. Cum nimeni nu vorbea, întrebă cu mai multă vervă, îndreptându-şi privirea spre Enrique.
– Şi Carlos, pe unde umblă? De ce nu poate respecta un ordin simplu?
Detectivul Blanco răspunse apatic, aranjând dosarele de pe biroul lui Carlos:
– I-a sunat telefonul şi a plecat. Cred că era doamna Salazar.
– Nu avea cum, interveni un alt poliţist. Când am parcat eu maşina, acum vreo două ore, doamna Salazar se uita spre secţie. O fi vrut să intre, dar s-a răzgândit. Când am trecut pe lângă ea am salutat-o, dar nu mi-a răspuns. Mi-a întors spatele şi şi-a continuat drumul, se strâmbă tânărul. În plus, maşina detectivului Diaz este în parcare.
– Enrique, sună-l şi vezi pe unde umblă.

Alicia între două volume

Până ieri am crezut că între noi este ceva. Ceva ce nu știm a defini. Complicitate? Dependență? Răzbunare? A fost, să-i spun într-un fel anume, sentimentul că am fost mai mult decât simple cunoștințe care s-au întâlnit la răscrucea destinului. Poate m-am înșelat sau poate că la început am avut acel ceva, dar care s-a pierdut cu trecerea anilor. Acum nu știu. Nu știu ce am fost, ce suntem, nici ce vom fi dacă vom fi.
Mi-am asumat riscul ce-l aduceai cu tine și am pierdut pariul. Nu voi spune că îmi pare rău ci voi spune, întotdeauna, că este mai bine să plâng pentru ceea ce am pierdut decât pentru ceea ce nu am avut. Și totuși, oare te-am avut? Până ieri am crezut că da, măcar o părticică din tine a fost a mea.
Cred că este frumos să-mi asum riscuri, dar pot să fac acest lucru mai responsabil. Fiind mai conștientă de ceea ce fac și să cobor în prăpastia lumii, dar punându-mi un ham în cazul în care distanța este prea mare și puterile mă părăsesc.
Ce vreau? Sincer, deocamdată nu știu. Îmi este frică. Îmi e teamă că ai putea vedea că mă doare că am pierdut ceva, ceva ce nici nu am avut, dar pentru moment am crezut că este al meu.
Aș vrea să spun că, până ieri, aș fi putut schimba Universul pentru tine. Dar asta a fost până ieri.
Astăzi, nu mai sunt eu…
Regrete? Am trăit cu ele până ieri. Astăzi nu mai contează…
Nimic nu mai contează și sfârșitul poate veni oricând. Până ieri îmi era frică de moarte. Azi… Nici ea nu mai contează.

CEVA RĂMÂNE

A trecut o perioadă mare de timp și totul s-a stricat. La început doare, apoi vine resemnarea și la sfârșit te obișnuești, dar pe parcursul acestui proces ți-ai pierdut sentimentul de bază, ce te făcea să crezi și să visezi. Iubirea.
A cui este vina? Analizezi, numărând adevărurile pe care ți le-ai spus și îți dai seama că erau minciuni. Ego-ul te manipulează. Toate au fost iluzii îndulcite, efemere și imposibile. Ne agăţăm de gânduri pe care le asociem cu emoțiile și le împărtășim cu ceilalţi.
Majoritatea se pierd și se uită. Mai rămâne doar o flacără minusculă ce amenință și ea cu dispariția. O privești cu coada ochiului pentru că nu îndrăznești să te miști, de teamă că o vei stinge cu mișcările tale somnambule. De fapt, este singurul lucru în care mai crezi, singurul adevăr care rămâne. Speranța.

Nimic

Fața lui nu indica nimic, nici întristare și nici durere. Nimic nu arăta că acei ochi albaștri au vărsat o mare de sare, sau că acea gură a cerut de atâtea ori să se întoarcă. Nu se vedea că obrajii lui se învinețiseră de mai multe ori, sau că buzele i-au crăpat de atâta repetat același cuvinte.
Nimic pe chipul lui nu prevestea că este o ființă ce nu găsește  ieșirea în fața unei uși deschise.

Carlos între două volume

Unele au trecut prea repede, altele prea greu. Extaz şi agonie împletite indistinct… zâmbete, lacrimi, iubire şi indiferenţă. Sfârşituri tragice şi începuturi pline de speranţă… Furtuni iscate din senin ce ne-au izbit de stâncile reci ale disperării. Râuri de lumină ce ne-au mângâiat sufletele obosite de atâta zbucium. Răni ce s-au vindecat miraculos şi cicatrici care vor rămâne dincolo de eternitate.

Ce suntem noi de fapt?! Două suflete legate de firicele invizibile pe care uneori încercăm să le rupem… dar ne întoarcem tot acolo… unde suntem.

Sfârşit de penumbră

Sensibilitatea, inocența ta sunt gheare înfipte în inima mea, care-mi sfâșie iubirea.
Nepăsarea ta mă atinge și îmi e greu să lupt să o alung, dar tu… tu nu mă atingi deloc. Caut în van mâna ta, privirea sau zâmbetul. Nu îmi zâmbești, nu mă privești și mă arunci în alte brațe.

Cum să plec din calea ei? Cum să mă ascund și unde? Aș ignora-o, dar nici măcar atât nu mai pot face pentru că ea nu mă lasă să o ignor. Se joacă sadic cu inima mea. O umple de lacrimi apoi plânge odată cu ea. O face să cânte apoi o lovește din nou.
Urăsc ceea ce faci tu din mine și te urăsc pe tine. De parcă două ființe ar împărți trupul meu, dar sunt ființe diferite. Una trăiește mereu cu nervii încordați, mereu cu ochii în lacrimi, mereu tânjind după ceea ce tu îi răpești. Se luptă mereu să te câștige, dar de fiecare dată te pierde din nou. Se zbate să îți atragă atenția, dar ochii tăi nu se opresc asupra ei. Reclamă, distruge, pleacă, dar nimic din toate astea nu reușesc să te trezească.
Cealaltă ființă face doar un singur lucru: se roagă. Speră ca nu cumva tu să te trezești prea târziu și eu să fiu devorat de fantasme.
Mă tem că voi face ceva nesăbuit. Nu mă tem pentru mine ci pentru tine. Nu mai pot sta în penumbră. Ne vom pierde aripile…

  • Ramiro Duque