Scrisoare

Viaţa se construieşte din timp, dragostea mea. Timpul determină totul, lucrurile pe care le-am trăit, întreaga noastră viaţă. Oamenii au curaj să ne spună: „Cu trecerea timpului te vei obişnui”. Au dreptate. Timpul vindecă şi cele mai adânci răni. Scumpul meu, nu vreau să te uit cu trecerea timpului. Ştii ce mi-au mai spus oamenii? „Poţi pierde persoana potrivită într-un moment nepotrivit sau… Poţi găsi persoana greşită într-un moment potrivit.” Apoi te ataşezi de ea pe viaţă. Anii trec… Atunci îţi dai seama că ambele situaţii înseamnă iubire. Ai împărţit cu acea persoană toate fericirile şi bucuriile din interiorul tău. Asta am făcut şi eu. Am vrut să-mi ucid singurătatea din suflet alături de altcineva. M-au găsit la momentul potrivit şi mi-am deschis inima pentru ei. Dar tu, dragul meu, m-ai găsit în cel mai prost moment din viaţa mea. 

Anunțuri

Dilema

Când eşti aşa, aproape de mine, ascunzi privirea ca şi când ai ascunde cele mai mari secrete de pe pământ, dar pe care nu mi le spui decât atunci când se lasă noaptea. Dilema mea nu este umbra care te înconjoară ci să lupt cu tristeţea ta.

Aripi smulse II

 

 

Aş putea să descriu în detaliu până şi felul în care dormi, dar mi-ar lipsi adjectivele şi epitetele. Aş putea să creionez buzele tale însângerate şi să-ţi spun că degetul meu arde în văpaia lor, de fiecare dată când le ating uşor. Mărturisesc că este primul lucru pe care l-am văzut, apoi privirea ta mi-a făcut cu ochiul şi a îndrăznit să-mi reproşeze că nu am menţionat acei ochi verzi sclipitori, dar reci. Nu cred că există ceva care să le facă dreptate şi acesta este singurul motiv pentru care şi eu mă pierd în ei.
Nu numai că mi te confesezi odată cu lăsarea nopţii, dar o faci pe jumătate şi dilema mea faţă de tine creşte disproporţional. Ce-mi mai poţi fura când mi-ai furat şi ultimul cuvânt care nu-mi vorbea despre tine? Şi asta-i tot dilema mea… şi a altora.
Dacă ai avea curaj să îmi vorbeşti despre temerile tale, ţi-aş spune că m-am îndrăgostit din nou de tine: mai mult, mai profund, chiar vinovat.
Dar, pentru că-n toate există un dar…
Întotdeauna am presupus că pentru tine este atât de uşor să te strecori în viaţa mea, la fel de uşor ca si când ai pleca fără să faci cel mai mic zgomot.
Dilema mea nu este umbra care te înconjoară ci să lupt cu tristeţea ta, ca un amestec de vis continuu şi viaţă paralelă.

Cap 9. Căderea Magicianului

O linişte deplină. Clădirea era în beznă totală. Ici-colo se mai zărea câte un neon fâcâind anormal. Adrenalina o ţinea pe picioare, dar curiozitatea îi dădu puterea să intre.
Scoase pistolul şi împinse uşa cu piciorul. Un miros de fum o ameţi, făcând-o să iasă imediat din clădire.
Trase aer în piept şi, acoperindu-şi gura cu masca, intră. Neoanele se aprindeau şi se stingeau haotic. Înainta, strigând numele lui, însă fară răspuns. Auzi un scârţâit de uşă şi, cu inima cât un purice, se rezemă de perete.
Una din prizele din apropierea ei se scurtcircuită, aruncând-o la pământ. Bâjbâi după pistol, dar fumul din încăpere îi îngreuna vederea. Ar fi vrut să iasă, dar clădirea nu-i era una familiară.
Se ridică lac de transpiraţie, cu o durere groaznică în tâmplă. Îşi pipăi locul şi simţi pe degete o umezeală cleioasă. Cadranul prizei o lovise fix în tâmpla stângă. Sângele începea să-i cadă peste ochi. Mai trăia deci, mai avea încă de suferit. Da, moartea nu venea aşa uşor, trebuia să-şi stoarcă ultima picătură până când să se roage de ea să vină decât să mai îndure o jalnică agonie. Simţi că îi revenise o brumă de putere. Poate pentru ultima dată, gândi şi în acel moment auzi vocea lui. Venea însă de aproape. Unde eşti? striga ea şi se înfricoşă de sonoritatea metalică a vocii sale.
Răspunsul întârzia să apară. Apoi, auzi un urlet adânc şi sfâşietor. Se târî încet, neîndrăznind să se ridice, de teamă că nu va putea păstra direcţia spre care o conducea acum o acuitate perceptivă ce se putea destrăma uşor. Căuta mereu cu palmele în faţă, pipăind suprafaţa unde să-şi mute genunchii, cercetând în acelaşi timp în jur existenţa vreunui alt obiect care să-i ofere un indiciu asupra locului în care se afla.

Iartă! (cap 8. . şi de la capăt)

Răzbunarea este, draga mea, cea mai cumplită armă. Una ce mutilează suflete şi distorsionează gânduri. Cu ea te scalzi în mocirla emoţiilor distructive şi te parfumezi cu fetiditatea ei. Nu ţi se pare anormal, dar priveşte dincolo de negura ce-ţi posedă inima cu sălbăticie. Crezi că toate vor trece şi vei putea trăi o viaţă nouă. De fapt, nu vei putea trăi decât în cenuşa vieţii trecute. Te arde şi-ţi smulge pielea strat cu strat. Strigi: Iartă-mă! Dar nu vei primi iertare. De ce? Pentru că nu poţi rupe vieţi şi apoi să uneşti bucăţile cu un simplu iartă-mă.

Ne-am pierdut

Astăzi sunt trist şi tu eşti scuza perfectă pentru tristeţea mea. E surprinzător cât de repede se pot schimba lucrurile. Totul era bine. Se putea simţi atâta fericire. Nu ştiu când s-a destrămat totul. Dintr-odată, într-o dimineaţă m-am trezit fără tine. Fără îmbrăţişările tale care-mi spuneau: nu te îngrijora pentru că totul va fi bine, fără puterea pe care mi-o dădeai ca să înfrunt lumea. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Poate a fost trecerea timpului sau simplul fapt că lucrurile au şi un final. Aveam totul şi acum nu-mi rămân nici măcar cuvintele că o să te aştept dacă ai să te întorci într-o bună zi. Există pe lumea asta persoane care au slăbiciuni. Tu eşti a mea. Sunt sigur că aş lăsa totul dacă drumurile noastre s-ar intersecta din nou. Amândoi ştim că încă te iubesc. Poate am găsit femeia perfectă, dar îmi lipsesc imperfecţiunile tale, stilul tău de a face lucrurile prost şi zâmbetul tău capabil să repare distrugerile provocate de cuvintele tale. Privirea ta… Cum reuşeai să vorbeşti fără să deschizi gura. Modul de a striga te iubesc în linişte. Poate din toate aceste cauze nu sunt fericit, deşi am nenumărate motive să fiu. Fericirea mea a fost ascunsă mereu sub aşternuturile tale. Nu ştii cât de trist este să dorm cu cineva şi să te visez. Vreau să te uit, dar mereu sfârșesc prin a-mi aminti de tine. Nu ştii cum mă simt când caut printre oameni ochii tăi, când mi se pare că te aud şi când inventez mângâieri cu mâinile tale. Chiar şi atunci când cineva sună la uşă, îmi imaginez că eşti tu. Şi când îţi deschid îmi spui să lăsăm deoparte orgoliile prosteşti şi să începem de la zero. Dar nu eşti tu. Aş vrea să am suficient curaj să strig că încă te iubesc. Şi că fiecare te iubesc este un glonţ trimis cu speranţa că-ţi va atinge inima şi-ţi vei da seama că mă gândesc la tine. Rămân cu speranţa că, într-o zi, ne vom întâlni şi că trecerea timpului nu ne va fi afectat câtuşi de puţin. Şi dacă îţi voi spune că te-am uitat, să nu mă crezi. Inima mea gândeşte invers. Nu ştii de câte ori mă învinovăţesc pentru acea noapte când m-ai rugat să mă întorc la tine. Ar fi trebuit să alerg în braţele tale. Însă am permis ca orgoliul meu să iasă învingător. Poate în acel moment am crezut că voi fi capabil să te uit, dar nu. Acum sunt eu cel care nu mai are dreptul să-ţi spună că de când te-am pierdut sunt capabil să mă regăsesc doar în amintirile noastre, în acea iubire ce ar fi trebuit să dureze o veşnicie. Nu ştiu dacă îţi vei mai aduce aminte de mine sau de acea după-amiază în care ţi-am jurat că nu voi înceta să te iubesc. Nu ştiu dacă mai cauţi printre lucrurile tale resturile unei iubiri ce s-a terminat înainte să ne aducă împreună. Poate asta a fost greşeala. M-am speriat când am văzut că sentimentele îmi fug printre degete. Că nu mai puteam controla ce simţeam în preajma ta. Pentru că tu erai cea care-mi dirija paşii. Într-un final a fost teama că într-o zi te voi pierde şi de aceea te-am pierdut. Ne-am pierdut.