Duşmanul din umbră

continuare cap. I – 1. După cinci ani

 Atât Marta cât şi Carlos amuţiră la auzul acelor cuvinte pline de tristeţe şi amărăciune. Până şi vocea directorului se întretăia, rememorând evenimentele petrecute timp de un an, de la venirea Aliciei în oraşul El Fuerte şi până la prinderea Maliciei.
Nu voi mai permite ca locuitorii oraşului El Fuerte, oraşul meu magic, al nostru, al tuturor, să mai trăiască sub teroare. Nu vor mai trăi cu teama că vor fi simple cărţi de tarot, aruncate în mâinile morţii pentru motive care nu ţin de ei. Aşa cum am pedepsit nelegiuţii cazului Malicia, voi pedepsi aspru pe oricine încearcă să zdrobească liniştea noastră. Pentru că astăzi se împlinesc cinci ani…
– Mai este puţin şi se fac patru ani de când nu am fost capabil să stau în faţa ta şi aproape unul de când nu o să te mai văd niciodată, Alicia. Cinci ani, Ducesa mea.
Şoaptele lui nu ajunseră la urechile bătrânei, fiind absorbită de ştiri.
– Zice de toate crimele de atunci?!
Atunci îl privi peste umăr.
Carlos nu schiţă nimic, dar ea continuă:
– Nu este misiunea în care şi-a pierdut viaţa…
Rămase vorbind singură şi se opri doar în momentul în care auzi uşa trântindu-se cu putere.
– Săracul băiat. Câtă dreptate ai tu, domnule director Cum te-o chema. Luă telecomanda şi opri televizorul. Cum să-şi revină săracul, după toate tragediile din viaţa lui?
Carlos ieşi ca un suflet chinut, bântuind, fără o ţintă anume, străzile udate de atâtea ploi ce se abătuseră asupra oraşului. Plouase de mai bine de trei zile fără oprire şi cerul nu dădea semne că ar vrea să se oprească din plâns.
Nici măcar nu sesizase că ajunsese pe strada 5 de Mayo, mintea lui fiind un tăvălug de gânduri. Picioarele nu-l mai ajutau, iar frigul îl făcu să-şi tragă gluga gecii, acoperindu-şi părul răvăşit. Rememorarea ultimelor momente petrecute cu Alicia, îl consuma până la ultimul strop de energie. Se aşeză pe o bancă aflată în micul parc din faţa fostului conac Salazar, fixându-şi privirea la una dintre ferestrele conacului, aflat în beznă. Băgă mâinile în buzunare, se aşeză confortabil şi, cu ochii ţintă la geam, îşi aminti, cu lux de detalii, un eveniment petrecut cu frumoasa roşcată.
„ – Ce caut aici?
– Erai băut şi stăteai pe banca din faţa conacului.
– Nu asta te-am întrebat. Cum am ajuns aici?
– Eu te-am adus.
-Ţi-am cerut eu ajutorul?
– În starea în care erai, nu cred…
– Aşa că nu ţi-am cerut ajutorul. Şi, desigur, nici nu ţi-am cerut să dorm în casa ta, în camera ta, în patul tău. Nu-i aşa? Atunci, cum dracu’ am ajuns aici?
– Afară era frig şi picura. Vântul bătea cu putere. Dacă ai fi adormit pe canapea, te-ai fi îmbolnăvit.
– Faci asta pentru oricine găseşti pe stradă sau eu am fost un caz special? La naiba, răspunde! Dacă tot îţi place să faci acte de caritate, ar trebui să te asociezi unui ONG şi nu să fabrici bijuterii de prost gust… Nu am nevoie de nimic ce poate veni din partea uneia ca tine. Dacă vezi că o să mă calce trenul, dă-te la o parte şi lasă-l să o facă.
– Nu mă aşteptam…
– Mă bucur pentru tine. Cel ce nu aşteaptă nimic nu va fi niciodată dezamăgit.”
Îşi retezase cu bună ştiinţă dorinţa de răzbunare, dar încăpăţânarea ei bătea la porţile sufletului său cu o putere de nestăvilit, cu un strigăt asurzitor, venit parcă din lumea celor trecuţi în nefiinţă. Rezista cu stoicism în faţa furiei ce punea stăpânire pe el ori de câte ori se gândea la câte pierduse din cauza lui Camilo.
Noaptea venea să-şi reclame teritoriul, iar luna negocia cu norii pentru a-şi extinde braţele marmoreene peste muritori.
Carlos nu voia să se întoarcă la han şi se plimba prin oraş, până se opri în faţa Palatului Municipal. Rămase pe loc, chircit de frig. Privi cum domnul Ricardo Gomez ieşi din clădire, pus la patru ace, salutându-şi nonşalant secretarul. Jovial, cu un râs de la o ureche la alta, urcă într-o maşină neagră.
Carlos rămase cu privirea într-acolo până când coloana de maşini oficiale se făcu nevăzută. Scrâşni din dinţi, dar, de acea dată, de nervozitate.
– Tipologia asta de oameni face să mi se întoarcă stomacul pe dos. Scuipă şi frecă adidasul de el. Ăsta nu are nici cea mai mică grijă. Cum o fi să trăieşti în nepăsare absolută? Ce o mai aştepta ameţitul de Enrique ca să îl ia la bani mărunţi? Averea stimabilului deputat este în continuă creştere. Cu siguranţă are un finanţator baban. Se mai şi lăuda cu prinderea reţelei spălătorilor de bani ai cartelului din Juarez. Banii ăstuia de unde vin?
Ochii lui Carlos, roşii şi vizibili obosiţi, părăsiră strada pietruită şi se mutară pe lumina galbenă-purpurie ce acoperea Palatul Municipal odată cu lăsarea serii. Înainta spre han, acolo unde se mutase de când plecase din poliţie. Se îndepărtase de absolut tot, de serviciul pe care şi-l dorise o viaţă întreagă, de tatăl său, de orice urmă de iubire.
Pe lângă el, sfidând picăturile răsfirate şi reci, tinerii îndrăgostiţi îşi scoseseră iubirea la plimbare. Se strângeau în braţe, se sărutau cu jind şi râdeau zgomotos. Îi invidia. Ar fi vrut să aibă şi el libertate. Ar fi vrut să scape de lanţurile ce-i strângeau inima până la mutilarea oricărui simţământ de dragoste. Ar fi vrut să aibă suficient curaj să se lepede de remuşcările ce-l crestau în carne vie.

Anunțuri

1. După cinci ani

Pe străzile oraşului El Fuerte se plimbă semeaţă o ceaţă groasă şi înecăcioasă. Mantia ei paralizează orice mişcare precum o pânză de păianjen flămândă.
Poliţia Federală din Sinaloa împreună cu O.N.A. au capturat, în cursul acestei dimineţi, doi bărbaţi ce transportau mai bine de cincizeci de milioane de dolari. Se presupune că banii confiscaţi aparţin lui Gabriel Moreno Cruz, fiul traficantului Marlon Moreno, fostul lider al cartelului Juarez. Bătălia împotriva traficanţilor de droguri, implicit al cartelurilor, include şi persecuţia reţelelor de spălare de bani, care le oferă sprijin. Despre toate acestea ne vorbeşte directorul O.N.A., Enrique Blanco.
Televizorul mergea la volum maxim în casa lui Carlos Diaz care, spre deosebire de ceilalţi locuitori ai oraşului, nu acorda atenţie ştirilor de maximă importanţă naţională. În dezordinea casei sale, stătea lungit pe canapea, cu picioarele pe o măsuţă plină de cutii de bere şi ambalaje de pizza, răsfoind plictisit un ziar.
Lucrăm de mai mulţi ani la combaterea reţelelor de traficanţi şi a organizaţiilor ce se ocupă cu spălarea banilor…
Carlos se ridică agale auzind vocea bine-cunoscutului director Blanco şi, totodată, bunului său prieten, cu care lucrase de când ieşiseră de pe băncile Academiei de Poliţie.
Motivul terminării letargiei sale era prezenţa menajerei, care stătea cu urechile ciulite, în timp ce aduna şosetele împrăştiate prin toată casa.
Operaţiunea de astăzi a fost un adevărat succes în lupta împotriva cartelurilor. Vreau să felicit toţi agenţii care au luat parte la această misiune. De asemenea, vreau să trimit un mesaj drastic tuturor. Dacă vor veni aici, în El Fuerte…
Carlos ia telecomanda şi scade considerabil volumul, în timp ce Marta, bătrâna menajeră, reduce distanţa dintre ea şi sursa hipnozei sale. Apoi, cu mâinile în şold, i se adresează pe un ton răguşit:
– Domnule Carlos?!
– Aha! Răspundee acela în drumul său spre bucătăria hanului.
Urmărindu-l cu privirea, femeia întreabă contrariată de ceea ce tocmai auzise la televizor:
– Cum vine treaba asta cu spălatul banilor? Cumva ăia iau banii şi îi bagă în maşina de spălat?
– Nu, doamnă! Carlos se amuză teribil în timp ce cotrobăie prin frigider. Lucrul ăsta cu spălatul banilor este mult mai complicat decât traficul cu droguri sau arme.
În mica pauză ivită, se auzi laptele turnat în pahar de Carlos, cu mare lentoare. Aruncă peste masă, spre Marta, priviri ghiduşe pe sub gene. Se amuza când o vedea cum încearcă să numere pe degete banii confiscaţi în operaţiune. În final, când se dă bătută, aruncă noi întrebări:
– Cum aşa? De ce nu-i cheltuie? Nu se zice că sunt bani cash şi sunt pentru a-i cheltui, opină bătrâna, începând să strângă teancul de farfurii din faţa lui Carlos.
– Tocmai aici este problema. El răspunde cu gura plină. Au atâţia bani, dar nu au pe ce să-i cheltuie. De exemplu, oamenii ca mine şi ca dumneavoastră muncesc cinstit şi plătesc Guvernului impozit. Marta-l aprobă cu mişcări lente de cap. Astfel, ei ştiu cum şi de unde scoatem banii. De unde să justifice traficanţii atâţia bani?
– Aa, am înţeles! Nu pot spune că au vândut droguri sau arme.
– Exact. Atunci ei trebuie să inventeze poveşti pentru ca Guvernul să creadă că au obţinut banii în mod legal. La asta i se spune spălare de bani.
Înainte ca Diaz să-şi termine explicaţiile, bătrâna punee mâna pe telecomandă şi dă sonorul mai tare. El continuă să zâmbească, amuzat de neştiinţa femeii, apoi continuă să soarbă laptele din pahar.
Vocea lui Enrique răsuna acum cu moliciune, făcând referire la evenimentele ce zguduiseră liniştea oraşului El Fuerte, cu ani în urmă.
Cu cinci ani în urmă, oraşul El Fuerte a rămas cu o pată neagră şi însângerată din cauza Maliciei. Datorită secţiei de Poliţie a oraşului, împreună cu cel mai bun detectiv, coleg, prieten, Carlos Diaz, am reuşit să punem capăt terorii şi morţii. Victimele nevinovate şi familiile lor îndurerate îşi pot găsi pacea. Vinovaţii au fost pedepsiţi cu închisoare sau au murit sub focul dreptăţii noastre sau a celei divine.

O.N.A. – Oficiul Naţional Antidrog

1

Cap. 1

Pe străzile oraşului El Fuerte se plimba semeaţă o ceaţă groasă şi înnecăcioasă. Mantia ei paraliza orice mişcare precum o pânză de păianjen flămândă.
Poliţia Federală din Sinaloa împreună cu O.N.A. au capturat, în cursul acestei dimineţi, doi bărbaţi ce transportau mai bine de cincizeci de milioane de dolari. Se presupune că banii confiscaţi aparţin lui Gabriel Moreno Cruz, fiul traficantului Marlon Moreno, fostul lider al cartelului Juarez. Bătălia împotriva traficanţilor de droguri, implicit a cartelurilor, include şi persecuţia reţelelor de spălare de bani, care le oferă sprijin. Despre toate acestea ne vorbeşte directorul O.N.A., Enrique Blanco.
Televizorul mergea la volum maxim în casa lui Carlos Diaz care, spre deosebire de ceilalţi locuitori ai oraşului, nu acorda atenţie ştirilor de maximă importanţă naţională. În dezordinea casei sale, stătea lungit pe canapea, cu picioarele pe o măsuţă plină de cutii de bere şi ambalaje de pizza, răsfoind plictisit un ziar.
Lucrăm de mai mulţi ani la combaterea reţelelor de traficanţi şi a organizaţiilor ce se ocupă cu spălarea banilor…
Carlos se ridică agale auzind vocea bine-cunoscutului director Blanco şi, totodată, bunului său prieten, cu care lucrase de când ieşiseră de pe băncile Academiei de Poliţie.
Motivul terminării letargiei sale era prezenţa menajerei, care stătea cu urechile ciulite, în timp ce aduna şosetele împrăştiate prin toată casa.
Operaţiunea de astăzi a fost un adevărat succes în lupta împotriva cartelurilor. Vreau să felicit toţi agenţii care au luat parte la această misiune. De asemenea, vreau să trimit un mesaj drastic tuturor. Dacă vor veni aici, în El Fuerte…
Carlos ia telecomanda şi scade considerabil volumul, în timp ce Marta, bătrâna menajeră, reducea distanţa dintre ea şi sursa hipnozei sale. Apoi, cu mâinile în şold, i se adresează pe un ton răguşit:
– Domnule Carlos?!
– Aha, răspunse acela în drumul său spre bucătăria hanului.
Urmărindu-l cu privirea, femeia întrebă contrariată de ceea ce tocmai auzise la televizor:
– Cum vine treaba asta cu spălatul banilor? Cumva ăia iau banii şi îi bagă în maşina de spălat?
– Nu, Marta. Cum poţi să crezi aşa ceva? Carlos se amuza teribil în timp ce cotrobăia prin frigider. Lucrul ăsta cu spălatul banilor este mult mai complicat decât traficul cu droguri sau arme.
În mica pauză ivită, se auzi laptele turnat în pahar de Carlos, cu mare lentoare. Aruncă peste masă, spre Marta, priviri ghiduşe pe sub gene. Se amuza când o vedea cum încearcă să numere pe degete banii confiscaţi în operaţiune. În final, când se dădu bătută, aruncă noi întrebări:
– Cum aşa? De ce nu-i cheltuie? Nu se zice că sunt bani cash şi sunt pentru a-i cheltui, opina bătrâna, începând să strângă teancul de farfurii din faţa lui Carlos.
– Tocmai aici este problema, răspunse el cu gura plină. Au atâţia bani, dar nu au pe ce să-i cheltuie. De exemplu, oamenii ca mine şi ca dumneavoastră muncesc cinstit şi plătesc Guvernului impozit. Marta aproba cu plecăciuni de cap spusele tânărului. Astfel, ei ştiu cum şi de unde scoatem banii. De unde să justifice traficanţii atâţia bani?
– Aa, am înţeles! Nu pot spune că au vândut droguri sau arme.
– Exact. Atunci ei trebuie să inventeze poveşti pentru ca Guvernul să creadă că au obţinut banii în mod legal. La asta i se spune spălare de bani.
Înainte ca fostul detectiv Diaz să-şi termine explicaţiile, bătrâna puse mâna pe telecomandă şi dădu sonorul mai tare. El continua să zâmbească, amuzat de neştiinţa femeii, apoi continuă să soarbă din paharul cu lapte.
Vocea lui Enrique răsuna acum cu moliciune, făcând referire la evenimentele ce zguduiseră liniştea oraşului El Fuerte, cu ani în urmă.
Cu cinci ani în urmă, oraşul El Fuerte a rămas cu o pată neagră şi însângerată din cauza Maliciei. Datorită secţiei de Poliţie a oraşului, împreună cu cel mai bun detectiv, coleg, prieten, Carlos Diaz, am reuşit să punem capăt terorii şi morţii. Victimele nevinovate şi familiile lor îndurerate îşi pot găsi pacea. Vinovaţii au fost pedepsiţi cu închisoare sau au murit sub focul dreptăţii noastre sau a celei divine.
Atât Marta cât şi Carlos amuţiră la auzul acelor cuvinte pline de tristeţe şi amărăciune. Până şi vocea directorului se întretăia, rememorând evenimentele petrecute timp de un an, de la venirea Aliciei în oraşul El Fuerte şi până la prinderea Maliciei.
Nu voi mai permite ca locuitorii oraşului El Fuerte, oraşul meu magic, al nostru, al tuturor, să mai trăiască sub teroare. Nu vor mai trăi cu teama că vor fi simple cărţi de tarot, aruncate în mâinile morţii pentru motive care nu ţin de ei. Aşa cum am pedepsit nelegiuţii cazului Malicia, voi pedepsi aspru pe oricine încearcă să zdrobească liniştea noastră. Pentru că astăzi se împlinesc cinci ani…
– Mai este puţin şi se fac patru ani de când nu am fost capabil să stau în faţa ta şi aproape unul de când … Cinci ani, Ducesa mea.