Ar putea fi

Sunt replica ştearsă a ceea ce lumea ar vrea să fiu, dar nu sunt nici pe departe ceea ce şi-ar dori sufletul meu.
Pot fi multe lucruri pentru cei din jur. Pot zâmbi când ei zâmbesc, pot plânge când ei plâng, pot părea îngrijorată, entuziastă sau melancolică. Pot să-ţi fiu prietenă, confidentă, soră, iubită, înger sau demon. Pot aduce, cu un singur cuvânt, alinare sau disperare. Îţi pot fi pedeapsă sau binecuvântare. Te pot judeca sau ierta. Îţi pot face raiul nemilos şi infernul dulce.
Pot ignora durerea pe care greşelile noastre mi le provoacă, o pot ascunde, pot zâmbi chiar dacă aş vrea să plâng. Te pot minţi cu zâmbetul pe buze că totul e bine. Te pot ierta, dar nu voi uita trădarea. Stropii ei distrug tot şi mă transformă în ceea ce nu mai vreau să fiu: o femeie de piatră cu suflet de tinichea.
Îmi ucid iubirea, îmi aduc durere, îmi smulge aripile
Şi aş putea trece şi peste asta, te-aş putea minţi din nou, aş putea chiar să mă mint pe mine. Nepăsarea ta îţi va aduce nepăsarea mea.
În schimbul suferinţei pe care o provoci îţi voi da şi mai multă suferinţă. Vei simţi şi tu răsuflarea rece a deznădejdii şi îţi vei dori să nu mă fi neglijat vreodată. Vei simţi atingerea rece a sfârşitului.

Dar atunci va fi doar… PREA TÂRZIU

  • Alicia Salazar
Anunțuri

Confruntarea trecutului

Alicia simţi adânc în inimă dispreţul lui.

– Ce vrei de la mine?
– Ce vreau de la tine…, încetând să o mai privească. Îşi scoase o ţigară şi o privi din nou. Să îi admire ochii stinşi de frică îl excita. Ce crezi tu că aş vrea eu? întrebă cu sarcasm.
Încerca să ignore întrebarea deoarece răspunsul o îngrozea. Se simţea insignifiantă lângă el.
– Am încercat să îţi explic atunci, spuse cu lacrimi în ochi. Am încercat să îţi cer iertare, dar nu ai vrut.
– Ce uşor! Mă nenoroceşti şi apoi vrei să îţi ceri scuze. Uită-te bine la mine, îi porunci cu dispreţ. Crezi că am venit până aici ca să îţi cer explicaţii? Ea negă din cap. Totuşi, putem încerca ceva, se rezemă de spătarul scaunului, trăgând din ţigară. Eu distrug tot ce eşti acum şi tot ce ai şi după aceea îţi explic şi îţi cer şi iertare. Aşa poţi verifica cât de mult îmi doresc eu, în acest moment, explicaţiile şi scuzele tale.
Alicia înghiţi în sec. Văzând în ochii lui o ameninţare reală, i se făcu pielea de găină. Speriată, se ridică pentru a fugi.
– Unde crezi că pleci? o prinse de încheietura mâinii.
– Nu vreau să te mai ascult, îşi smucea mâna pentru a se desprinde de el.
– Îmi pare rău, dar va trebui să o faci, ameninţă. Eu am pierdut trei ani din viaţă, căutându-te. Nu se întâmplă nimic dacă iroseşti şi tu trei minute să mă asculţi. Eşti datoare, strânse mai tare.
– Mă doare, spuse Alicia.
– Stai jos şi îţi dau drumul. Am avut destul timp să mă gândesc, recunoscu, eliberându-i mâna. Am reuşit să adun toate momentele petrecute împreună. Am făcut calcule. Am cheltuit cu tine bani, timp, dragoste, timp de două luni. Două luni în schimbul unei iubiri false. M-a costat cam mult, nu crezi?

Am încercat să rămân calmă, dar… Să retrăieşti coşmarul vieţii tale este într-adevăr un fragil supliciu.
Nici nu-i pot pronunţa numele.
Tu o poţi face?

semnat Alicia Salazar

Descompunere

pedazos

Ce faci când eşti tăiat în mici bucăţi ce-ţi sunt împrăştiate peste tot în lume?
Ce faci atunci când nu ştii unde îţi sunt inima, sufletul şi cu atât mai puţin conştiinţa?
Ce faci atunci când nu ştii unde să le găseşti?

Şi dacă le găseşti…

Dacă-ţi găseşti sufletul, nu mai este al tău pentru că îi place să fie liber. A învăţat să zboare departe, lipindu-se de o persoană oarecare găsită în drumul său, dar nestatornicind mai mult de un minut în ea, zburând spre alta şi tot aşa. Nestatornic şi cu frică de ataşament şi iubire.
Dacă-ţi găseşti inima, ea este goală. Pentru a fi liberă şi-a şters sentimentele. A început cu cele bune pentru că erau cele ce cântăreau cel mai mult. Le-a păstrat doar pe cele rele pentru a-i da impulsul de a continua. Şi cel mai rău lucru, când o găseşti, este acela că nu mai ai cum să o umpli şi nici să o schimbi. După câte ai îndurat în lipsa ei, nu o vei putea umple decât cu regrete, tristeţe.
Şi conştiinţa… O vei găsi prăfuită, plină de gunoaie.

Doar atât pot obţine după atâţia ani… aceste „lucruri” care se întorc la mine total schimbate.

Şi, spune-mi tu, cum poţi forma ceea ce erai înainte cu aceste trei lucruri ce nu-ţi mai aparţin în totalitate, străine fiinţei tale?

semnat Alicia Salazar

Deziluzia destinului

zad_
Am vrut să-mi înec durerile în uitare, dar afurisitele au învăţat să înoate. Acesta era planul destinului meu. Un plan cu care m-am obişnuit. Dar obişnuiţa este tot o formă de a muri.
Toată viaţa am alergat, fără să îmi pese de kilometrajul de sub tălpile mele obosite. Am încercat, de nenumărate ori, să îmi smulg pielea dintr-o lovitură, pentru a vedea ce se ascunde sub ea. O multitudine de nopţi le-am petrecut în linişte, fără a putea vorbi cu cineva sau să am ceva concret să spun.
Am avut şi am o viaţă tumultoasă, dar… mi-am petrecut-o într-un mod absent, ca şi când aş fi fost cu gândurile prea departe de lumea asta. Trezită la realitate, nu a mai rămas nimeni lângă mine. Totuşi, a durut mai puţin trăind printre umbre, în ciuda încăpăţânărilor oamenilor de a mă pune pe prima pagină mediatică.
Toate visurile-mi sunt închise într-o cutie de cadouri, înfăşurată cu o fundă perfectă, ce nu se va deschide niciodată. Eu tot aştept…
Dar destinul…
De ce aş mai avea încredere în el? Ar fi inutil, şi timpul deja trece cum trece; repede şi apăsător. Şi dacă aş avea, tot eu aş fi în pierdere. Oricum face cum vrea el.
Decât să trăiesc în deziluzia lui, mai bine mă obişnuiesc cu ea. Oricum, ambele sunt o formă de a muri.

semnat Alicia Salazar