Lucruri reale

Depresia din ultimii ani a împins-o să se gândească la nenumărate forme de a muri. Se gândise la pastile sau o injectie. Susţinea că erau metode nedureroase şi eficiente. Se gândise şi la un pistol, cu ţeava în gură, cu un deget pe trăgaci. Fusese atrasă de ideea de a cădea de la înălţime, dar nu voia să sară, ci mai degrabă s-o împingă cineva. Ultima fantezie fusese mai elaborată: o barcă cu vâsle în largul mării, greutăţi care să o tragă la fund. Ideea de a dispărea i se părea cea mai atractivă, misterul care l-ar fi lăsat în urmă.
Simţea cafeina din cafelele băute în timpul acelei zile de vineri. Începea să devină agitată. Ridică mâinile şi văzu că-i tremurau.
Nu era nici o barcă aici, desigur, nici un pistol şi nici un flacon de pastile. Avea o curea, dar ideea nu era bună pentru planul ei. Şi mai avea cuţitul.
Lăsă cartea de joc lângă ea şi curăţă lama cuţitului cu tricoul. Era o prostie, ştia, nu avea nici un rost, nici o noimă, dar voia să fie curat.
Se linişti. Mâinile nu-i mai tremurau. Se temea de multe lucruri: de ceea ce avea să vină după, dacă Victor nu ajungea la timp, dar nu de durere. Durerea nu o speria.
Când soarele atinse în sfârşit orizontul la apus, cerul se schimbă brusc, căpătând o nuanţă roşiatică; ştia că aşteptase suficient. Poate Victor nu ajungea la timp. Se gândea la apropierea întunericului.
Se gândi preţ de-o clipă să se roage, „Pentru ce? Pentru iertare?”, doar ca să-şi dea seama că nu avea cui să se roage. Nu credea în Dumnezeu. Afirmase asta toată viaţa, instinctiv, fără să se gândească, dar acum, pentru prima dată putea privi înăuntrul ei şi putea afirma acest lucru cu totală convingere. Nu credea.
Începu cu braţul stâng. Prima tăietură fu de încercare, de explorare. Chiar şi acum, la capăt de drum, continua să fie ea însăşi; nu sărea când o putea lua pe ocolite. O duru mai mult decât crezuse. Era-n regulă totuşi, nu era nimic, ştia că poate suporta. De ce?

o să aflati în noul roman care va fi publicat anul viitor 😀

Anunțuri

Realitatea amintirilor

Amanda stătea în dormitor, ascultând vântul care urla afară, în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniştită chiar decât cu câteva zile înainte, când zăcuse în sufragerie, pe canapea. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini veniţi să inspecteze situaţia ei.
Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa dormitorului era deschisă, Amanda nu auzea nici un zgomot.
Nimeni nu venea la ea, toţi închipuindu-şi că preferă să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singur era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Amanda. Dacă-ar fi fost vorba de o tristeţe care să-i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi îndurat-o, la fel cum îndurase şi alte lovituri. Dar alături de amintiri, mai erau teama, remuşcările şi chinul unei conştiinţe dintr-o dată trezite. Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru toate lucrurile pe care le făcuse, regretându-le cu o teamă copleşitoare. – fragment roman nou

Karma

Lasă povestea să fie precum apa care poate fi recuperată. Permite tuturor inversărilor să fie simple şi obişnuite. Lasă floarea care înfloreşte frumos să  nu se întâlnească cu acea pereche de mâini care o va culege. Lasă ochii şi urechile să nu fie manipulate de iubire. Lasă promisiunile să aibă un început şi un sfârşit. Permite cântecului final să revină la melodia iniţială. Drama încă nu a început. Fericirea încă aşteaptă ca iubirea să dea roade.

Pablo Acosta

Roman în lucru 😉

 

Doar ea şi numai ea… Iubire şi ură

Era complicată de când am cunoscut-o, ca acea carte ale cărei pagini trebuie să le încălzesc la flacăra lumânării pentru a-i vedea scrisul. De fiecare dată când mai aflam câte ceva despre ea eram precum un copil aflat prima dată într-un parc de distracţii.
În viaţa ei erau anumite aspecte care aveau sens, frânturi care se legau între ele, însă majoritatea erau un mister.
Nu era genul de femeie care să-şi pună inima pe tavă. Îmi răspundea scurt şi la obiect la fiecare întrebare. Şi aceste răspunsuri veneau după ce le trecea prin filtre de restricţie, de reprimare, pentru că-mi răspundea mereu după un moment de linişte.
Deşi era o personă ursuză, avea acel ceva care mă făcea să mă fâstâscesc când eram în preajma ei. Prezenţa-i era impunătoare, chiar dacă măsura 1.50 m, încât trebuia să-mi strâng tot curajul disponibil pentru a-i vorbi. Nu-i poţi citi nimic pe chip, dar, din când în când, ochii o mai trădează.
Ai impresia că ştie la perfecţie principiile de bază ale vieţii. Te înşeli amarnic. Le ştie doar pe cele pe care şi le-a creat singură şi după care se ghidează.
Îmi aduc aminte ziua în care am cunoscut-o. Afară era un frig crunt, normal pentru o zi de iarnă. Dar pe ea n-o deranja câtuşi de puţin.
Când m-am apropiat, am simţit cum un fior îmi străpunge tot corpul. Şi nu, nu era de la frig. Era ea. Nu mi s-a părut frumoasă ci drăguţă… Puţin.
Doar un simplu gest de-al ei şi inima o lua razna. Atunci, şi-a muşcat buzele vineţii ca să mascheze tremuratul.
Eram împiedicat, stângaci în prezenţa ei. La numai un minut de când privirile ni s-au întâlnit, stăteam îmbrăţişaţi sub ninsoarea care se pornise dintr-odată, cu putere. O îmbrăţişare stranie. Ceva nu era normal, chiar şi aşa, am strâns-o puternic de pieptul meu. Şi-a înfipt degetele subţiri în spatele meu.
După vreo două luni ajunsese să însemne totul pentru mine. Nu mă puteam plictisi de ea. Într-o zi a bătut la uşa mea şi mi-a spus ceea ce eu nu îndrăznisem să-i spun. Eu ar fi trebuit să fiu cel care face primul pas pentru că, era clar, eu fusesem primul care mă îndrăgostisem iremediabil de ea. În acea zi mi-a strecurat un „te iubesc” printre buzele ei cărnoase, vopsite cu un roşu aprins. Nu ştiam cărui motiv se datorează blocajul care a urmat. Nu am putut să-i spun nimic. A interpretat tăcerea ca un nu.
Mă macină gândul că lucrurile ar fi stat altfel dacă-i răspundeam.
Mă consolez ştiind cine este ea cu adevărat. Păcat că nu am ştiut înainte ca ochii mei să nu vadă pe altcineva şi inima să bată pentru altcineva în afară de ea.
Singurele lucruri adevărate despre ea mi le-a spus cu propria voce: „Nu m-am născut să iubesc. Sunt liberă ca vântul şi dau dragoste când vreau eu.”
Din cauza ta, astăzi, toată lumea mea e distrusă.
E ca dracu’. Acum ai început să găseşti scuze. Nu poţi să faci asta. Toate lucrurile pe care mi le-ai spus înainte să ştiu cine eşti cu adevărat sunt o mască care ascunde adevărul şi mă distruge, mă face să-mi pierd minţile. Urăsc chestia asta şi te urăsc pe tine.
Îmi pare rău, te urăsc şoptesc, dar inima mea urlă te iubesc.
Dar indiferent de ceea ce fac, nu pot să ignor ceea ce simt. De ce inima şi mintea refuză să mă asculte?
Din nou vorbesc singur:
De ce eşti tu? De ce a trebuit să fii tu? De ce nu-ţi pot da drumul? De ce te mai păstrez în mine? De ce… Şi câte-mi mai lipsesc.
Spune-mi măcar că ceea ce a fost între noi nu a fost iubire. Dă-mi acest cadou ca să te pot scoate cu totul din mine şi să continui să te urăsc atât cât te-am iubit.
Dar încă te iubesc. Ca un idiot!

Anamneză

– Roselyn, ai văzut invitaţia? Mergem, nu-i aşa?!
Încerca să-i răspundă, dar zâmbetul jucăuş al prietenei sale i se impregnase undeva în spatele retinei. Încerca să desluşească de ce toţi bărbaţii din Toledo o puseseră pe Agustina în topul celor mai frumoase fete. Nici nu era greu să răspundă. Privea cum aceea stătea lungită pe canapeaua din salon, cu rochia de muselină galbenă ce atârna greoi, parcă special croită pentru trupul ei subţire. Aşezată între teancul de perne roşii, părul ciocolatiu cârlionţat ieşea în evidenţă. În final îşi recunoscu lipsul. Trebuia să fie mai îndrăzneaţă. Ea nu ar fi fost, niciodată, capabilă să iasă pe stradă cu multă piele la vedere. Rochia prietenei sale era cu adevărat provocatoare. Cum să treacă neobservată de ochii devoratori ai burlacilor, când spatele ei era pe jumătate dezgolit?
– Trebuie să mergem, draga mea! Ştii cine o să vină? Entuziasmul Agustinei făcea ca ochii-i de smarald să ocupe un sfert din fizionomia rotundă a feţei. Ghici cine o să vină?
– Nu-mi plac astfel de reuniuni, privirile curioase, chicotelile fandositelor…
– Tu trăieşti în lumea ta, Roselyn. Crezi că vei cunoaşte pe cineva dacă stai închisă în camera ta? Stai toată ziua pe fotoliu, cu privirea pierdută spre cer şi mintea ta visează la poveşti cu prinţi şi prinţese. O să rămâi fată bătrână ca gârbovita Viviana. Un râs spasmatic puse stăpânire pe fată, într-atât încât se ţinea cu mâinile de burtă.
Urmă un moment de linişte. Fata se ridică fulger, trăgând-o pe Roselyn de mână, până în faţa imensei oglinzi din holul principal al conacului.
– Uite! Ce crezi că îţi lipseşte? Ai un păr ca ciocolata amăruie, ce trece puţin de corset. Ştii cum se holbează ăştia când văd aşa ceva? Ochii de miere ce topesc orice bărbat. Completând, toate curbele sunt la locul lor. Am uitat. Baronul de Lovendal este invitatul super special. Nu-l putem rata. Ne vedem mâine, la serată.
De treizeci de minute se privea în oglindă şi parcă nimic nu era aşa cum trebuia să fie.

Străzile oraşului Toledo erau, în acea sâmbătă după-amiază, ticsite. Toată lumea aştepta marele eveniment. Din ziua precedentă şi până în acel moment, auzise numele Lovendal de sute de ori. Mai mult, îl auzise chiar în combinaţie cu al ei, la micul dejun de dimineaţă.
Nu avea nici un chef să se împopoţoneze şi să-şi piardă seara cu persoane necunoscute.
– Am venit domşoală Montelo, bătrâna Dolores intră gâfâind. Stăpâna mi-a jis să te alanjez cât mai flumos cu putintă. Desi tu deza esti milunată!
În lumea ei monotonă, Dolores era singura persoană ce o făcea să zâmbească. Se amuza teribil când bătrâna pocea cuvintele. Era normal. Femeia era englezoaică.
Roselyn era pregătită de serată. Se îndreptă cu paşi timizi spre oglindă. Şuviţele brunete refuzau să stea la locul lor şi i se părea că nici genele nu erau aşa lungi. Culoarea de ruj nu se potrivea deloc cu rochia albăstruie. Dolores o cuprinse în braţe zâmbind duios în timp ce se uita pentru ultima oară la ea, cea din oglindă.
Roselyn presimţea. Avea să fie o noapte lungă.
Luminile oraşului ardeau în întuneric, ghidând paşii trecătorilor împovăraţi de gânduri şi înveliţi în ambalaje colorate, menite să le apere sufletele de sentimente profunde. Treceau aşa, anesteziaţi prin lume fără a-şi fi găsit destinaţia, veşnici călători printre secunde, la fel ca ea. Cu ce se deosebea de ei? De ce ar fi fost ea altfel? Alerga de-atâta timp după fericire minţindu-se că este reală. Uneori o atingea în vis. Alteori o evita. Deseori fugea.
Şi, până la urmă se întreba, cine era acel Lovendal de toţi şi toate îşi umpleau gura cu numele lui. Se gândea la un moş scos de la naftalină în căutarea unei tinere fecioare şi putred de bogat.
Nu ştia cât mersese, dar acum se afla în faţa unor porţi masive din fier ce deschideau o oază de opulenţă, dar de bun gust.
– La naiba, eşti identică! Exact cum mi te-a arătat…
Ţiganca îngăima cuvinte necunoscute pentru urechile ei. Fata rămase stană de piatră. Numele Jovanka făcea să-i îngheţe sângele de fiecare dată când îl auzea. Despre misterioasa ţigancă, ce bântuia noaptea pe străzile din Toledo, se spunea că este de fapt o vrăjitoare trimisă să fure suflete nevinovate şi să le chinuie pe cele păgâne. Dintr-odată, simţi cum picioarele nu o mai ascultă şi pământu-i fuge de sub picioare.
– Nu te teme fată frumoasă, o auzi strigând în urma ei.
– Stai departe de mine! Nu te cunosc, Roselyn striga cât de tare putea.
– Deja ne cunoaştem, Roselyn Montero, ochii ţigăncii aveau o strălucire stranie. Diego te aşteaptă de mult timp.
Roselyn fugea cât de tare putea, atât cât rochia-i permitea. Nu mai vedea nimic şi, brusc, se trezi la pământ. Vorbele lui abia reuşiră să-i domolească spaima, dar privirea ei o căuta pe ţiganca ce dispăruse fără urmă. După ce inima-i începu să bată normal, privi la bărbatul ce stătuse o bună bucată de timp cu mâna întinsă, oferindu-i ajutor.
– Eşti bine? o întrebă pe un ton grav.
Când mâna lui o prinse cu putere pe a ei, scântei au aprins noaptea, arzând cu flăcări mari, sinilii. Căci cu fiecare bătaie de inimă pot transforma lumea în scrum, cu fiecare gând pot aduce potopul, cu fiecare zâmbet pot dezlănţui furtuna. Lui Roselyn i-a fost teamă.
– Se pare că nu poţi merge singură. Bărbatul cu păr smolit se aplecă şi o ridică în braţe.
– Mă descurc singură, Diego! ţipa şi se smucea, fără sorţi de izbândă.
Bărbatul nu-i răspunse şi o conduse într-o încăpere, aproape cât salonul conacului ei de mare. O aşeză cu grijă pe pat, admirându-i timiditatea şi mişcările stângace pe care străina le făcuse în preajma lui.
– Vreau să plec, Diego. Nu se cuvine ca eu să fiu aici, cu tine, singuri, în această cameră, unde este şi un… înghiţi în sec când privi la pat. Roselyn se repezi spre uşă, dar bărbatul se aşeză în faţă. Cămaşa lui pierduse doi nasturi atunci când se chinuise să o care pe ea până acolo, lăsându-i la vedere abdomenul bine sculptat.
– Nu cred că este o idee bună, o privi din cap până în picioare şi invers. Dacă ieşi în halul ăsta, te vor arde pe rug.
Roselyn se privi şi observă cum rochia ei, croită cu atâta migală de Dolores, era pe alocuri ruptă şi plină de noroi, dar şi aşa nu avea de gând să rămână lângă acel străin.
– Prefer să trec prin foc decât să rămân aici să mă ard. Dă-te la o parte, Diego!
– Diego, Diego. Mă plictiseşte numele ăsta. Cine este acest Diego?
– Tu! Roselyn făcu doi paşi în spate. Ţiganca mi-a spus…
– Ţiganca e ţăcănită…
Pe uşă intră o tânără blondă, ce lăsă pe pat o rochie de un roşu aprins. Bărbatul făcu cu ochiul, îndemnând-o pe Roselyn să se schimbe. Consimţi din privire şi făcu întocmai cum ordonase bărbatul. Totul i se părea o nebunie. Era la serată sau adormise şi totul era un vis? Se simţea ciudat, dar nu era speriată de faptul că tocmai se schimba în camera unuia despre care nu ştia absolut nimic. I se părea o povestea ca multe din acelea pe care le citea în surdina casei sale. Confirmă că nu era un vis de îndată ce bărbatul începu să vorbească.
– Caut acel refugiu ascuns pe care-l inventăm cu adevărurile noastre. Ştiu că uneori, doar uneori, ajung să fiu chiar umbra laşităţii mele. Roselyn, auzindu-l, ar fi spus că este nebun, dar împărtăşeau aceeaşi nebunie, neînţeleasă de cei din jurul ei.
Timpul trecea şi liniştea devenise apăsătoare pentru amândoi.
– Eşti bine? o întrebă îngrijorat. Este ceva care nu ţi se potriveşte? Spune-mi şi…
– Nu, nu, doar că… Rochia este de un roşu minunat, dar…
Bărbatul realiză că, într-adevăr, rochia lăsa la vedere umerii. Se ridică de pe fotoliu şi îi înmână o mască neagră.
– Asta o să te ajute cu siguranţă. Acel mic gest aduse cu el bătăi de inimă, necontrolate de ambele părţi. Bărbatul se retrase victorios, cu imaginea femeii ce încerca să-şi ascundă goliciunea. Mai ales imaginea acelei şuviţe brunete ce se încăpăţânase să-i atingă linia gâtului, atât de măiestos făurită, care-l fascinase.
Roselyn rămase fără aer pentru o clipă şi i se părea că lumea întreagă se îneacă cu aburii unei pasiuni abia născute. Îşi puse masca. Trase aer în piept şi îşi făcu suficient curaj încât să dea ochii cu acel bărbat ce-i tulburase, subit, existenţa.
– Mulţumesc, Diego!
– Din nou Diego?! Ce zici să ne prezentăm?
Ea încuviinţă cu reticenţă, privind un tablou din spatele lui.
– Roselyn Montero, făcu o mică plecăciune.
– Încântat, Manuel de Lovendal. Se aplecă şi-i oferi un sărut pe obraz.
Din acel moment totul se întunecă.

Roselyn se trezi privind un tablou misterios. Mai privi o clipă tabloul neterminat din camera sa, transformat în temniţă ce-i frângea zborul. Îl vedea pe acel Diego, cu care se vedea în fiecare seară la porţile de fier ale unui castel. Cel ce-i dizolvase sentimentele în necuvinte şi tăceri. Cel ce-i fărămiţase surâsul sub talpa lui grea şi o transformase în nimic. Un tablou la care a lucrat zi şi noapte, ca un pictor nebun cuprins de frenezie. Era opera lui de artă şi a vrut-o perfectă. Cu ochi de obsidian şi petale de trandafir prinse în păr. Cu buze de foc, cu rochia albastră din aripi de fluturi, cu mâinile firave… dar legate cu corzi. Visând cu ochii deschişi la acele sărutări fierbinţi, la acele nopţi nebune petrecute sub cearceafuri moi.
– Sărmana Roselyn! Agustina plângea cu lacrimi de crocodil. Deja au trecut trei luni, Manuel. Cum să stea cu ochii deschişi, fără să se mişte?
Manuel stătea pe fotoliu, impasibil, învârtind un baston din aur. Avea cămaşa desfăcută, părul răvăşit şi ochi-i erau obosiţi.
– Mi-aş îngropa viaţa murind cu un oftat pe buzele ce-atâta le iubesc, oftă profund şi ieşi din cameră.
În salon, Jovanka i se adresă cu pioşenie:
– V-am zis că este aceeaşi.
Manuel „baron” de Lovendal aprobă din cap şi un zâmbet ştrengar răsări pe chipul lui măsliniu.
– Aceeaşi…

Roselyn dorea să rămână cu acel bărbat din tablou, gânduri fugare ce împart aceeaşi nebunie şi trăiesc acelaşi delir.

  • Poveste participantă la concursul Poveste organizat de blog-ul Literatura pe tocuri
    Tema articolului: Creaţi pe baza imaginilor din colaje o poveste. Alegeţi un colaj, creaţi o poveste în funcţie de imaginaţia voastră, pozele fiind ajutătoare în creaţie. .

    Poză Literatura pe tocuri

Eu știu cine sunt

Când ți se spune o minciună sună mult mai rău atunci când știi că e adevărată.
Ceea ce ai văzut tu în mine nu este adevărat sau nu întru-totul. Mi-ai spus că zâmbesc pentru a-ți ascunde adevărul. Că ți-am răspuns de nenumărate ori că sunt fericită, dar de fapt mi-am ascuns sentimentele. Cel mai mare reproș pe care mi l-ai făcut a fost că nu știu să iubesc. Că sunt o mască tristă și temătoare, rece și zbuciumată.
Întrebări imposibile se leagă șirag. Cine sunt eu? Ce știe el sau ce știe o lume întreagă cine sunt eu? Cine nu poartă cel puțin o mască, să arunce prima piatră. Eu știu cine sunt. Dacă nu m-ai acceptat cu tot cu ea, înseamnă că nu m-ai înțeles și, mai grav, că nici nu ai făcut un efort să mă cunoști.
Masca mea?!
E parte din mine. Nu ascunde ci poartă cu ea tot universul meu. Nu este tristă ci melodică. Pe o parte a ei poartă portativul emoțiilor mele, a trăirilor intense. Ea ar fi cântat în acord cu emoțiile tale, sentimentele ar fi fost dansante dacă ale tale țineau ritmul. Astfel, răspunsul întrebării ar fi fost ușor: Știu să iubesc, să te iubesc, cu și fără măști. Pe cealaltă parte, sub iedera crescută, stau încrustate frica, neîncrederea, deziluzia. Pe aceasta pretinzi că o cunoști, dar dacă ai fi ajuns să o cunoști, ai fi plecat de lângă mine mult mai devreme.
Aceasta sunt…
Și apoi ești și sunt, aici și acum.

Exercițiu creativ bazat pe această minunată fotografie și începând de la întrebarea „Cine sunt eu?”  – lansat de Litera pe ritm: https://www.facebook.com/groups/LiteraPeRitm/
Imagine~Litera~Ritm 29/03/2016

Hurting

When two people dated and they broke up…
Can one person be hurting?
The person who couldn’t tell anyone is already hurting by herself
The person who doesn’t even know he’s hurting will hurt later
but…
The person who neglected that pain is hurting more

– Didn’t you say we should talk?
– That was then, she said.
– Why are you doing this? He asked distant.
(because you even know that)
– Aren’t you going to say anything?
(see if  you like feeling frustrated)
– Are you going to keep running away like this?
(you fell frustrated as well, right?)
– Let’s go then.
– You’re just going to leave? She complains quite nervous.
– You aren’t talking.
– Why do I have to talk? Don’t you have anything to say? You are okay with our current situation. You just want to know why this woman broke up with you, huh? I never wanted to be your number one priority. I know you’re busy. I know but… I’m not even number five or teen. I’m always the last. Whatever it was, it was always more important than me. I must really be nothing to you. You must not need me at all.
– I never spoke that way to you.
– No, you were speaking that way the entire time. I was so stupid that I couldn’t understand, I should’ve know every time you said that you weren’t really that busy. You just liked other things more than me. I should’ve known when you left me alone while I was sick too. It’s not that you didn’t know I was sick. You just wanted to ignore it. I should’ve know when you said that you couldn’t say „I love you”. It wasn’t because you were shy. You just didn’t want to lie to me. You never loved me for one second. I find myself so petty, I can’t stand anymore. I hold my phone and wait for your call. I get mad that you don’t. I make plans to dump you first before you can do it to me…
– To you, I…
His phone call and she remained again speechless. Same story but that day the last.”

PS: Încălzirea pentru viitorul articol al antologiei Karta Graphic 🙂

Creaţie literară în 45 de minute

12182434_1014902025228260_5177351944219140385_o

 

Am participat de curând la un atelier de creaţie literară, organizat de Ana Nadelcu la Librăria Cărtureşti, ajutându-mă să îmi organizez cât mai bine ideile pornind de la simple cuvinte, obiecte şi imagini. Această idee minunată ar trebui implementată în şcolile din România.
Creaţia literară porneşte întotdeauana de la o întrebare. Mai este nevoie de o sintagmă, o imagine, un obiect şi o frază de final.
În cadrul atelierului, fiecare participant a trebuit să scrie pe bilete trei întrebări care au fost puse la tragere, fiecăruia revenindu-i o întrebare ce-i nu-i aparţinea. Sintagma a fost aleasă dintre două poezii  scrise de organizatoarea evenimentului:

ţi-am citit pe buze
o toamnă târzie
cu frunze pierdute-n veşnicie
cu rânduri rupte-n veselie
de cântul tău suav, tomnatec…
feerie, ce dulce-ţi este litera
aşternută-ntr-o foaie târzie…

(LiterAnART/23-10-2015)

sub covor de frunze aurii
se zbate chitara-n toamnă
cu versuri agăţate-n corzi vii
cu păsări şi note, doamnă!
vino şi-ascultă dorul acum
suspendat pe-ntâia coardă
se zbate-n văzduh şi-n drum
aşteaptă sunetele-n hoardă

(LiterAnART/24-10-2015)

Au urmat fotografii în urma cărora s-a realizat un brainstorming, fiecare descriindu-şi imaginea printr-un cuvânt. Astfel, au rezultat următoarele cuvinte: sus/jos, pace sufletească, teamă, lumină/viaţă, copilărie, linişte, educaţia/cheia, apus/răsărit. Obiecte de la scoici până la trandafiri uscaţi.

Sfârşitul poeziei/prozei suna: …o ploaie de toamnă.  Tremura văzduhul.

Schema finală arată cam aşa:
12182557_1014902448561551_1365808807080941647_o

Creaţia mea a plecat de la:
– întrebarea Când devine creaţia personală artă?
– sintagma Vino şi ascultă dorul acum
– fotografia ce i-am pus denumirea evadare în natură
– obiectul: un trandafir uscat
– finalul prezentat mai sus
+ ajutorul cuvintelor din brainstorming

Rezultatul brut a fost:

Astăzi, mai mult ca oricând, nu ştiu ce simt. În mica mea cameră privesc spre nicăieri, în orizonturi îndepărtate. Cu o mişcare ezitantă deschid fereastra, încercând să ascult dincolo de lumea mea agitată. Păsările îşi cantă dorurile. Aş dori să mi le spun şi eu cu atât de mult patos ca ele. Să strig din toate puterile:
– Vino şi ascultă dorul acum!
Dar totul rămâne în linişte. Ochii mei privesc cum până şi trandafirul ce-mi alina sufletul se usucă.
Grabită, parcă neştiind cât de repede îmi port paşii, caut refugiu. Singurul ce-mi poate oferi soluţii, lumină şi pace sufletească. Acolo, pe vârful cel mai înalt al colinei, cu privirea atârnată în albastrul râului, am renunţat la teamă. Acolo unde apusul şi răsăritul se întâlnesc în acelaşi punct, urcuşurile şi coborâşurile vieţii mele se estompează…
E linişte şi…
o ploaie de toamnă.
Tremura văzduhul.

Creaţia literară devine artă atunci când scrii punând pe hârtie sentimentele, emoţiile şi trăirile tale.

Mulţumesc Ana Nedelcu pentru acest atelier de creaţie literară şi, ar fi încurajator dacă s-ar organiza astfel de minunaţii mai des.