Alicia între două volume

Până ieri am crezut că între noi este ceva. Ceva ce nu știm a defini. Complicitate? Dependență? Răzbunare? A fost, să-i spun într-un fel anume, sentimentul că am fost mai mult decât simple cunoștințe care s-au întâlnit la răscrucea destinului. Poate m-am înșelat sau poate că la început am avut acel ceva, dar care s-a pierdut cu trecerea anilor. Acum nu știu. Nu știu ce am fost, ce suntem, nici ce vom fi dacă vom fi.
Mi-am asumat riscul ce-l aduceai cu tine și am pierdut pariul. Nu voi spune că îmi pare rău ci voi spune, întotdeauna, că este mai bine să plâng pentru ceea ce am pierdut decât pentru ceea ce nu am avut. Și totuși, oare te-am avut? Până ieri am crezut că da, măcar o părticică din tine a fost a mea.
Cred că este frumos să-mi asum riscuri, dar pot să fac acest lucru mai responsabil. Fiind mai conștientă de ceea ce fac și să cobor în prăpastia lumii, dar punându-mi un ham în cazul în care distanța este prea mare și puterile mă părăsesc.
Ce vreau? Sincer, deocamdată nu știu. Îmi este frică. Îmi e teamă că ai putea vedea că mă doare că am pierdut ceva, ceva ce nici nu am avut, dar pentru moment am crezut că este al meu.
Aș vrea să spun că, până ieri, aș fi putut schimba Universul pentru tine. Dar asta a fost până ieri.
Astăzi, nu mai sunt eu…
Regrete? Am trăit cu ele până ieri. Astăzi nu mai contează…
Nimic nu mai contează și sfârșitul poate veni oricând. Până ieri îmi era frică de moarte. Azi… Nici ea nu mai contează.

Anunțuri

CEVA RĂMÂNE

A trecut o perioadă mare de timp și totul s-a stricat. La început doare, apoi vine resemnarea și la sfârșit te obișnuești, dar pe parcursul acestui proces ți-ai pierdut sentimentul de bază, ce te făcea să crezi și să visezi. Iubirea.
A cui este vina? Analizezi, numărând adevărurile pe care ți le-ai spus și îți dai seama că erau minciuni. Ego-ul te manipulează. Toate au fost iluzii îndulcite, efemere și imposibile. Ne agăţăm de gânduri pe care le asociem cu emoțiile și le împărtășim cu ceilalţi.
Majoritatea se pierd și se uită. Mai rămâne doar o flacără minusculă ce amenință și ea cu dispariția. O privești cu coada ochiului pentru că nu îndrăznești să te miști, de teamă că o vei stinge cu mișcările tale somnambule. De fapt, este singurul lucru în care mai crezi, singurul adevăr care rămâne. Speranța.

Nimic

Fața lui nu indica nimic, nici întristare și nici durere. Nimic nu arăta că acei ochi albaștri au vărsat o mare de sare, sau că acea gură a cerut de atâtea ori să se întoarcă. Nu se vedea că obrajii lui se învinețiseră de mai multe ori, sau că buzele i-au crăpat de atâta repetat același cuvinte.
Nimic pe chipul lui nu prevestea că este o ființă ce nu găsește  ieșirea în fața unei uși deschise.

Carlos între două volume

Unele au trecut prea repede, altele prea greu. Extaz şi agonie împletite indistinct… zâmbete, lacrimi, iubire şi indiferenţă. Sfârşituri tragice şi începuturi pline de speranţă… Furtuni iscate din senin ce ne-au izbit de stâncile reci ale disperării. Râuri de lumină ce ne-au mângâiat sufletele obosite de atâta zbucium. Răni ce s-au vindecat miraculos şi cicatrici care vor rămâne dincolo de eternitate.

Ce suntem noi de fapt?! Două suflete legate de firicele invizibile pe care uneori încercăm să le rupem… dar ne întoarcem tot acolo… unde suntem.

Sfârşit de penumbră

Sensibilitatea, inocența ta sunt gheare înfipte în inima mea, care-mi sfâșie iubirea.
Nepăsarea ta mă atinge și îmi e greu să lupt să o alung, dar tu… tu nu mă atingi deloc. Caut în van mâna ta, privirea sau zâmbetul. Nu îmi zâmbești, nu mă privești și mă arunci în alte brațe.

Cum să plec din calea ei? Cum să mă ascund și unde? Aș ignora-o, dar nici măcar atât nu mai pot face pentru că ea nu mă lasă să o ignor. Se joacă sadic cu inima mea. O umple de lacrimi apoi plânge odată cu ea. O face să cânte apoi o lovește din nou.
Urăsc ceea ce faci tu din mine și te urăsc pe tine. De parcă două ființe ar împărți trupul meu, dar sunt ființe diferite. Una trăiește mereu cu nervii încordați, mereu cu ochii în lacrimi, mereu tânjind după ceea ce tu îi răpești. Se luptă mereu să te câștige, dar de fiecare dată te pierde din nou. Se zbate să îți atragă atenția, dar ochii tăi nu se opresc asupra ei. Reclamă, distruge, pleacă, dar nimic din toate astea nu reușesc să te trezească.
Cealaltă ființă face doar un singur lucru: se roagă. Speră ca nu cumva tu să te trezești prea târziu și eu să fiu devorat de fantasme.
Mă tem că voi face ceva nesăbuit. Nu mă tem pentru mine ci pentru tine. Nu mai pot sta în penumbră. Ne vom pierde aripile…

  • Ramiro Duque