Gitana*

Se lăsase puţin răcoare, dar îi plăcea aşa. Canicula nu-i era favorabilă, mai ales când rănile nu-i erau vindecate complet.
Se opri în faţa tavernei Zambra. Acorduri splendide de flamenco o ademeniseră. Din interiorul tavernei se auzeau o chitară flamenco şi castanietele care o acompaniau. Din când în când se auzea şi cântul unui bărbat cu voce gravă, dar melodioasă. Nu reuşea să vadă înăuntru, aşa că se hotărî să intre. Era la doi paşi când o femeie o opreşte.
– Dă-mi ceva!
Faţa-i era ridată şi arsă de soare. Buzele-i subţiri erau crăpate din cauza deshidratării. Femeia ţinea picioarele încrucişate, ascunzându-le sub faldurile fustei înflorate. În faţa sa se afla un taler cu trei pesete.
O priveşte straniu şi-i zâmbeşte crud.
Amanda se apropie şi se aşează pe vine lângă ţigancă. Scoase mâinile din buzunare şi le cuprinse pe ale femeii într-ale ei. Erau reci. Începu să i le frece şi să sufle pe ele aer cald.
– Îmi pare rău! Nu am nimic la mine.
Lăsă capul în pământ. Se simţea ruşinată şi în acelaşi timp neputincioasă. Şi, până la urmă, ce să-i ofere când ea nu avea nimic, nici măcar amintiri. Mâna aceleia iese din prinsoare şi se aşează pe obrazul Amandei. O mângâie uşor, după care îi îndepărtează şuviţa de pe obraz pentru a-i privi ochii.
– Ei înseamnă tot. Vocea ţigăncii era liniştitoare. Oameni ce ţi se oglindesc în ei şi cei ce respiră încă în cicatricile tale. Degetul arătător urmează cicatricea de pe obrazul Amandei. Locurile ce palpită în mintea ta, pregătite să le redescoperi. Multe în care ai lăsat fărâme de suflet. Gesturi ce te-au făcut să zbori şi cele ce ţi-au furat visele, pustiindu-te. Atingerile ce ţi-au desenat poveşti pe piele şi cele care ţi-au picurat otravă-n inimă.
Amanda nu putea decât să zâmbească firav. Nu-i înţelegea întru-totul cuvintele, dar privirea şi vocea erau plăcute. Puse posteriorul pe caldarâm şi-şi încrucişă picioarele asemeni țigăncii. În buzunarul hanoracului găseşte o acadea. Cu siguranţă Victoria o pusese în buzunar. Când scoase acadeaua, căzură celelalte lucruri îndesate acolo.
– Uite, am ceva!
– O acadea?!
Pupilele ţigăncii se măresc a surprindere şi, privind inocenţa din ochii negri ai Amandei, începe să râdă cu poftă. Amanda ridică din umeri.
– De unde sunteţi, doamnă? Amanda îşi freacă nasul cu mâneca hanoracului şi continuă să privească forfota din stradă.
– Aici!
Femeia arată cu degetul înspre tavernă. Gestul o face pe Amanda să-şi întoarcă privirea, din curiozitate.
– Aţi lucrat la Zambra?
– Nu am lucrat. Eram patroana.
– Faceţi mişto de mine! Amanda izbucneşte în râs. Ce am ajuns. Începe să tuşească uşor.
– Vorbesc serios.
Amanda se potoleşte şi o observă pe femeie cu vădită suspiciune. Acum, când o priveşte preţ de câteva minute liniştite, nu era chiar atât de bătrână cum i se păruse la prima vedere. Făcu câteva calcule din care-i reieşi că femeia nu ar avea mai mult de cincizeci de ani. Mâinile o trădau. Nu erau atât de ridate precum faţa. Vocea, de asemenea, nu era a unei persoane vârstnice. Amanda râdea de situaţie. Ajunsese să facă prognosticuri cu viaţa oamenilor de pe stradă. Ce viaţă plictisitoare avea. Nu putea să nu se întrebe dacă aceea fusese viaţa sa şi înainte să ajungă acasă la Victoria Huerta.
Ţiganca îşi drese vocea şi i se adresă Amandei pe un ton mult prea serios:
– Într-adevăr surprinzător. Ce uşor este să distrugi, în loc să construieşti. Să întorci spatele şi să pleci, fără să-ţi pese ce laşi în urma ta. Ce simplu e să nu ceri iertare pentru nimic din ceea ce ai făcut. Ce uşor este să ignori şi să ucizi visuri. Atât de simplu să uiţi că există şi altcineva care respiră lângă tine. Nu eşti decât o mască pictată prea frumos şi la care nu poţi să renunţi. Eşti un nor de fum, care s-a risipit la prima bătaie de vânt.

*Gitana=țigancă

Reclame

Trecut în prezent

Privirile li s-au întâlnit doar că nu s-au mai îmbrăţişat ca altădată. Santiago găsi curaj să-i vorbească.
– Acum e şansa ta. Trage! Dacă vrei să trăieşti, omoară-mă! Dacă numai aşa poţi trăi, fă-o!
Privirea lui o durea şi vocea-i tăia inima.
Cu un tremur al mâinii, ridică pistolul Glock spre fruntea lui.
– Îţi aduci aminte ce mi-ai cerut ultima dată? Tu ai vrut ca eu să-ţi spun măcar o dată…, ochii Smarandei, de un negru profund, îl implorau să o asculte. Acum, vrei să te privesc. Să te privesc măcar o dată. Ce ironie! Spuse şi râse scurt. Eu am vrut de nenumărate ori asta. Nici nu am numărat de câte ori am sperat. Mi-am dorit, din toată inima, să-ţi întorci privirea spre mine. Am sperat că, într-o zi, îmi vei spune: „Ştiu că eşti aici, lângă mine.” Dar, în acea noapte, mi-ai cerut să-ţi spun cât de mult te iubesc. Am pierdut numărul dăţilor în care am făcut-o şi nu ai vrut să auzi sau te-ai prefăcut că nu auzi. Nu am pus la socoteală nici când le-am spus, în gând, doar pentru mine. Am fost mereu acolo, în umbra ta, dar nu am fost prima persoană căreia să-i mulţumeşti că te-a ascultat, consolat, iubit.
– Smaranda, nu mi-ai spus niciodată direct, privindu-mă în ochi. Şeful Madoc reproşă pe un ton rece şi dur.
– Pentru că nici acum nu asculţi ce spun. Mâna în care ţinea pistolul făcea mişcări bruşte, necontrolate. Nu ştii nimic despre mine. Nu te-a interesat să afli mai multe. Chiar în momentul ăsta, numele meu, de pe buzele tale, sună străin. Aşa l-am simţit de când ne-am cunoscut.
– Dacă tu crezi că nu ştiu nimic despre tine şi că nu am ajuns să te iubesc, atunci trage.

Noul roman ? vol. I

Săruți o rană fără a întreba cine a făcut-o, iubești fantomele unui trecut care nu este al tău, dormi îmbrățișând coșmarurile altora. Uită-te în tăcere, vorbește fără cuvinte, atinge fără a face cel mai mic zgomot. Inima mea are un design minimalist, lasă pantofii la intrare înainte de a trece.

Fragment din noul roman semnat de autoarea Corina Savu

Bookcaffe

Despre titlul noului roman pot să spun că este o enigmă totală.

Se simţea epuizat, atât din cauza orei înaintate din noapte cât şi din pricina agitaţiei de peste zi. Ploaia avea o contribuţie semnificativă la starea lui de agitație.

Se făcuse ora trei şi zece minute. Ploaia se oprise, dar fulgerele continuau să lumineze străzile inundate ale cartierului Sacromonte din Granada.

Ceea ce-l deranja cel mai tare era faptul că, numele lui Santiago începea să fie folosit în contextul unei conspiraţii.

Era de neconceput.

Santiago Morales. „Lupul blând” aşa cum fusese poreclit. Un om taciturn, dar semnificativ, cu rădăcini stabile în Comandament şi nu numai. Expresia vie a luptătorului.

A-l asocia, indiferent cât de puţin şi vag, cu lumea traficului cu arme, era ceva de necrezut. Era dincolo de orice înţelegere raţională că Santiago ar fi făcut parte dintr-o organizaţie ca cea a Scorpionului.

Explicaţia trebuia să se afle…

Vezi articolul original 506 cuvinte mai mult

Blog la WordPress.com.

SUS ↑