viseaza.png

Aripi smulse, volumul II

Reclame

Un gând tomnatic

Lasă povestea să fie precum apa care poate fi recuperată. Permiteţi tuturor inversărilor să fie simple şi obişnuite. Lasă floarea care înfloreşte frumos să nu se întâlnească cu acea pereche de mâini care o va culege. Lasă ochii şi urechile să nu fie manipulate de iubire. Lasă promisiunile să aibă un început şi un sfârşit. Permite cântecului final să revină la melodia iniţială. Drama încă nu a început. Fericirea încă aşteaptă ca iubirea să dea roade. – fragment roman

Urmele trecutului

– Mulţumesc că ai venit, dragul meu! Sper ca în noaptea asta să putem vorbi, merse în direcţia lui.
-Hei! Tu acolo, eu aici, delimită Carlos spaţiul dintre ei, făcând semne cu mâinile.
– Nu o să crezi nimic din ce îţi voi spune, nu? se opri la câţiva paşi de el.
– Dacă ceea ce cauţi este complicitatea mea, te înşeli. Dacă vrei să-ţi mărturiseşti delictele, secţia de poliţie este locul ideal şi indicat.
-Te-am chemat aici pentru a vorbi cu onestitate, îşi frecă mâinile una de cealaltă, anxioasă.
– Asta! aplaudă efervescent.Atunci fii sinceră! Hai să fim sinceri! Asta e perfect! Să îcepem prin a şti de ce m-ai abandonat în ziua nunţii, ţipă nervos.
– M-am gândit de mii de ori, dar cu cât mă gândesc mai mult, sunt tot mai convinsă că trebuie să tac, dădu un pas înapoi, neîncrezătoare.
– Alicia, tu crezi că eu am cu adevărat încredere în tine? Faptul că te-ai întors nu mai reprezintă nimic pentru mine. Nu mai are nici o valoare. Mai mult, de ce ai făcut-o?
Lacrimile ei se scurgeau în interior sub forma unor picături de rouă, bucăţi de suflet, în mici stropi cristalini,…

– fragment Cap. 2 Reminiscențe

 

El spunea că încrederea nu trebuie să fie doar verbală, aşa că atunci când ea era neînţeleasă de toţi, el trebuia să păşească în faţă, apărând-o. Să-şi folosească încrederea lui pentru a o proteja. Să-şi folosească zâmbetul ca să alunge toate lucrurile care o nelinişteau.

Atunci când ea l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a realizat că atunci când te îndrăgosteşti de acea persoană, pentru că vrei să fii cu ea, eşti dispus să faci orice. Când te-ai îndrăgostit de acea persoană, pentru el, de asemenea vei fi capabilă să renunţi la tot.
Pentru el, s-a forţat să fie mai curajoasă şi mai puternică. Chiar dacă inima-i era în suferinţă nu a contat pentru că…
Pentru că a realizat că adevăratul înţeles al lui Te iubesc câteodată înseamnă că nu trebuie să fie împreună cu el pentru a-l spune.

Între aceste variabile stau confortabil: trecerea anilor, neînţelegerile şi secretele.

Cap 2. Simfonie de sentimente

– fragment –

Alicia se trezi în urma a cel puţin trei ore chinuite de somn. Se ridică şi se îndreptă, sprijinindu-se de pereţi, spre baie.
Lăsă apa să curgă şi în timp ce aburii se ridicau ca o pâclă umedă şi fierbinte, se aşeză pe marginea căzii. Ar fi dat orice, numai să fie lăsată în pace. Simţea că oamenii din jur începeau să o sufoce şi nu-i păsa. Era o stare plăcută şi ameţitoare. Nici nu mai realiză că era îmbrăcată şi intră sub duş. Telefonul suna, ştia că era Matias. Ştia cu atâta certitudine că rămase nemişcată, părul lipindu- i-se de faţă. Sună din nou. Se dezbrăcă prin mişcări mecanice, ţinându-şi respiraţia ca şi când acele mişcări lente şi liniştea puteau să schimbe cursul lucrurilor care i se întâmplaseră până atunci. Soneria se auzi din nou. Ieşi de sub duş, îşi puse un prosop de jur-împrejur şi se întoarse în cameră, lăsând dâre de apă în urma ei. Telefonul era pe cearceaf, negru, mic. Îl privi fără să îl atingă. Sună din nou, permiţându-i să vadă un număr necunoscut. În acel moment auzi un bărbat. Dacă sună vreodată, înseamnă că am murit. În acel moment, fugi. Fugi şi nu te opri, pentru că nu voi mai fi lângă tine să te ajut. Dacă ajungi vie, oriunde vei ajunge, bea o tequila în memoria mea.
Apa i se scurgea de pe corp, formând în jurul ei o baltă. Telefonul continua să sune, şi ştia că nu trebuie să răspundă. Într-un final îl luă şi îl opri. Vocea îi repeta: Fugi!
Frica veni pe neaşteptate, foarte diferită de tot ceea ce simţise până atunci. Acum era o explozie de sentimente şi de nebunie ce o făcură să ţipe scurt, sec, ducându-şi mâinile pe cap. Picioarele nu o mai puteau susţine,
astfel încât căzu pe pat. Privi în jur: pereţii albi, tablourile cu peisaje frumoase, tot ceea ce ea colecţionase pentru ca acesta să fie un cămin cald şi confortabil. Se văzu în oglinda mare de pe uşa şifonierului: aproape dezbrăcată, udă, şuviţe de păr lipite de faţă şi, printre ele, ochii verzi ieşiţi din orbite.

Amintirile

Suspin după suspin respira şi lacrimile prin suflet îi rătăceau. Amintirea trecutului său trist şi dureros o amorţea… Realiza că se transforma în ceea ce nu voia şi contra căreia luptase încontinuu: o femeie de piatră cu suflet de tinichea.

Cap.5 – Damnarea unui suflet rătăcit, Aripi smulse – Corina Savu

Amintirile, bucăţele smulse din noi, dăruite celorlalţi. Bucăţele de zâmbete desenate pe nisipul sclipitor al plajelor şi spălate de pletele sinilii ale valurilor mării. Bucăţele de timp scurse din clepsidra clipelor de neuitat. Bucăţi de inimă dăruite în stânga şi-n dreapta, pe negândite, dintr-un impuls al iubirii.
Unele au parfum dulce ce rămâne impregnat pe nervul olfactiv, altele miros de fum ce se prinde de noi ca o pâclă ce îmbâcseşte sentimentele şi gândurile.
Unele sunt boboci de flori udaţi şi dincolo de eternitate, altele sunt flori uscate, păstrate între cărţi antice cu pagini îngălbenite.
Altele sunt păsări ce şi-au uitat drumul spre casă.

Amintirile… tiocuri înfipte în minţi chinuite. Spini ce străpung tălpile goale ale visătorilor ce s-au lăsat seduşi de cuvinte deşarte şi ispititoare. Izul deziluziilor ce cuprind inimi firave şi ghearele negre ce lasă răni adânci pe suflete naive.
Când au puterea să ne transforme, am vrea să le ştergem…

Un fragil supliciu

Privea singurătatea din jurul ei și asculta liniștea apăsătoare a conacului. Se simțea prizoniera unui bol de cristal aruncat într-un colț liniștit și nevăzut. Dintr-odată frica și neputința puneau stăpânire pe el, agitându-l în toate părțile cu o putere imensă. Plictisite să se joace, îl aruncau cu susul în jos, într-un subsol întunecat, izolat.

Toate începuturile poartă în ele un sfârșit, pe care l-am renegat, sperând la nemurire. Umbra lui vine ca o mare zbuciumată de furtună, înghițind totul în calea sa. Cel ce are să stingă bătăile plăpânde ale inimii, să întunece ultima sclipire din privire și să lase în urmă o plajă deșertică.
Secundele ce mai rămân se transformă în amintiri.
Am obosit și trupul dorește să se oprească, să se ascundă de ochii lumii nebune în care trăiesc și, pentru o milisecundă, să par fericită.
Picuri înghețați s-au lipit de aripile sufletului. Se smulg una câte una, dezgolindu-mă în fața lumii. Sentimentele se pitesc în nimicnicia ființei mele. Inima își construiește fortăreață.

Nu pot decât să urlu, dar cuvintele-mi sunt tăcute și…
Și dacă ar urla toate femeile de pe lumea asta, nu ar putea să-mi acopere nici măcar șoapta.

Vis sau realitate?

pelirroja

– Daţi-mi drumul, vă rog! Ajutor!
Vocea venea dintr-o clădire datată mai târziu decât cele mai multe case din zonă. Ajunsă în dreptul uşii de lemn masiv, un bărbat înalt, fără par, îmbrăcat în alb, o întâmpină. Un ghid ce o purta spre o regiune necunoscută, pe un coridor îngust, total abandonat şi liniştit precum un cimitir. Câte o lamp pe gaz ardea deasupra celulelor, insuficientă pentru a vedea încotro se îndreaptă şi ce se întâmplă în jurul ei.
Bărbatul deschise uşa unei celule, îi înmână un teanc de haine spunându-i „Ai numărul douăzeci”.
Celula era mai mult decât neprimitoare. Nu ar fi crezut că există asemenea loc pe pământ. Singurul mobilier existent era un mic pat de fier cu o saltea de paie. Fereastra era o afacere ieftină, cu gratii în detrimentul geamurilor, la care se putea ajunge doar dacă se cocoţa pe pat.
Noaptea începu a se răci şi o briză uşoară, strecurată printre zăbrele, îi mângâia obrajii. Mirosul de rugină şi şi var mutila simţurile. În acel loc tot ceea ce îi ramăsese vie era speranţa. Aceea că, în următoarea zi, toate vor rămâne în urmă şi se va trezi în patul ei cald si moale.
Nu putea spune cu exactitate cât timp fusese inconştientă. Miezul nopţii trecuse, când fusese trezită de zgomote demonice. Se ridică buimacă pe marginea patului şi realiză că ţipetele veneau din celula aflată la subsol, dedesubtul celulei sale.
Stătu minute bune ghemuită într-un colţ al camerei, până când strigătele se înăbuşiră.
Dupa ce privi mai bine camera, văzu ceea ce noaptea precedentă nu văzuse din cauza întunericului. Sus, pe peretele de deasupra uşii era scris cu negru, un singur cuvânt: Nebun. După felul în care era scris, tremurat si pe alocuri întrerupt, era clar că persoana ce-l scrisese trecea printr-o criză existenţială. Fusese scris în ziua morţii sale sau când îşi acceptase condiţia? Ce se ascundea în spatele acelui cuvânt înfricoşător? Care era istoria acelui suflet chinuit? Aceste întrebări zburdau prin mintea ei.
Dintr-o dată uşa celulei se deschise, arătându-se în prag acelaşi barbat. Mişcă-te! strigă.
Epuizată şi trasă la faţă, îşi făcu apariţia în holul principal al clădirii. Mulţi umblau de colo-colo şi mulţi stăteau impasibili pe bănci. Un grup de femei cu aspect dezordonat numărau firele de iarbă. Un bătrân gârbovit îşi rodea unghiile şi un altul în putere se lupta cu himerele sale. Toate formau o lume nouă pentru ea, populată de acele creaturi bizare, cu priviri pierdute şi feţe distorsionate, cu haine rupte şi chiar fără.

 

Blog la WordPress.com.

SUS ↑