Un gând tomnatic

Lasă povestea să fie precum apa care poate fi recuperată. Permiteţi tuturor inversărilor să fie simple şi obişnuite. Lasă floarea care înfloreşte frumos să nu se întâlnească cu acea pereche de mâini care o va culege. Lasă ochii şi urechile să nu fie manipulate de iubire. Lasă promisiunile să aibă un început şi un sfârşit. Permite cântecului final să revină la melodia iniţială. Drama încă nu a început. Fericirea încă aşteaptă ca iubirea să dea roade. – fragment roman

Anunțuri

Urmele trecutului

– Mulţumesc că ai venit, dragul meu! Sper ca în noaptea asta să putem vorbi, merse în direcţia lui.
-Hei! Tu acolo, eu aici, delimită Carlos spaţiul dintre ei, făcând semne cu mâinile.
– Nu o să crezi nimic din ce îţi voi spune, nu? se opri la câţiva paşi de el.
– Dacă ceea ce cauţi este complicitatea mea, te înşeli. Dacă vrei să-ţi mărturiseşti delictele, secţia de poliţie este locul ideal şi indicat.
-Te-am chemat aici pentru a vorbi cu onestitate, îşi frecă mâinile una de cealaltă, anxioasă.
– Asta! aplaudă efervescent.Atunci fii sinceră! Hai să fim sinceri! Asta e perfect! Să îcepem prin a şti de ce m-ai abandonat în ziua nunţii, ţipă nervos.
– M-am gândit de mii de ori, dar cu cât mă gândesc mai mult, sunt tot mai convinsă că trebuie să tac, dădu un pas înapoi, neîncrezătoare.
– Alicia, tu crezi că eu am cu adevărat încredere în tine? Faptul că te-ai întors nu mai reprezintă nimic pentru mine. Nu mai are nici o valoare. Mai mult, de ce ai făcut-o?
Lacrimile ei se scurgeau în interior sub forma unor picături de rouă, bucăţi de suflet, în mici stropi cristalini,…

– fragment Cap. 2 Reminiscențe

 

El spunea că încrederea nu trebuie să fie doar verbală, aşa că atunci când ea era neînţeleasă de toţi, el trebuia să păşească în faţă, apărând-o. Să-şi folosească încrederea lui pentru a o proteja. Să-şi folosească zâmbetul ca să alunge toate lucrurile care o nelinişteau.

Atunci când ea l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a realizat că atunci când te îndrăgosteşti de acea persoană, pentru că vrei să fii cu ea, eşti dispus să faci orice. Când te-ai îndrăgostit de acea persoană, pentru el, de asemenea vei fi capabilă să renunţi la tot.
Pentru el, s-a forţat să fie mai curajoasă şi mai puternică. Chiar dacă inima-i era în suferinţă nu a contat pentru că…
Pentru că a realizat că adevăratul înţeles al lui Te iubesc câteodată înseamnă că nu trebuie să fie împreună cu el pentru a-l spune.

Între aceste variabile stau confortabil: trecerea anilor, neînţelegerile şi secretele.

Cap 2. Simfonie de sentimente

– fragment –

Alicia se trezi în urma a cel puţin trei ore chinuite de somn. Se ridică şi se îndreptă, sprijinindu-se de pereţi, spre baie.
Lăsă apa să curgă şi în timp ce aburii se ridicau ca o pâclă umedă şi fierbinte, se aşeză pe marginea căzii. Ar fi dat orice, numai să fie lăsată în pace. Simţea că oamenii din jur începeau să o sufoce şi nu-i păsa. Era o stare plăcută şi ameţitoare. Nici nu mai realiză că era îmbrăcată şi intră sub duş. Telefonul suna, ştia că era Matias. Ştia cu atâta certitudine că rămase nemişcată, părul lipindu- i-se de faţă. Sună din nou. Se dezbrăcă prin mişcări mecanice, ţinându-şi respiraţia ca şi când acele mişcări lente şi liniştea puteau să schimbe cursul lucrurilor care i se întâmplaseră până atunci. Soneria se auzi din nou. Ieşi de sub duş, îşi puse un prosop de jur-împrejur şi se întoarse în cameră, lăsând dâre de apă în urma ei. Telefonul era pe cearceaf, negru, mic. Îl privi fără să îl atingă. Sună din nou, permiţându-i să vadă un număr necunoscut. În acel moment auzi un bărbat. Dacă sună vreodată, înseamnă că am murit. În acel moment, fugi. Fugi şi nu te opri, pentru că nu voi mai fi lângă tine să te ajut. Dacă ajungi vie, oriunde vei ajunge, bea o tequila în memoria mea.
Apa i se scurgea de pe corp, formând în jurul ei o baltă. Telefonul continua să sune, şi ştia că nu trebuie să răspundă. Într-un final îl luă şi îl opri. Vocea îi repeta: Fugi!
Frica veni pe neaşteptate, foarte diferită de tot ceea ce simţise până atunci. Acum era o explozie de sentimente şi de nebunie ce o făcură să ţipe scurt, sec, ducându-şi mâinile pe cap. Picioarele nu o mai puteau susţine,
astfel încât căzu pe pat. Privi în jur: pereţii albi, tablourile cu peisaje frumoase, tot ceea ce ea colecţionase pentru ca acesta să fie un cămin cald şi confortabil. Se văzu în oglinda mare de pe uşa şifonierului: aproape dezbrăcată, udă, şuviţe de păr lipite de faţă şi, printre ele, ochii verzi ieşiţi din orbite.

Amintirile

Suspin după suspin respira şi lacrimile prin suflet îi rătăceau. Amintirea trecutului său trist şi dureros o amorţea… Realiza că se transforma în ceea ce nu voia şi contra căreia luptase încontinuu: o femeie de piatră cu suflet de tinichea.

Cap.5 – Damnarea unui suflet rătăcit, Aripi smulse – Corina Savu

Amintirile, bucăţele smulse din noi, dăruite celorlalţi. Bucăţele de zâmbete desenate pe nisipul sclipitor al plajelor şi spălate de pletele sinilii ale valurilor mării. Bucăţele de timp scurse din clepsidra clipelor de neuitat. Bucăţi de inimă dăruite în stânga şi-n dreapta, pe negândite, dintr-un impuls al iubirii.
Unele au parfum dulce ce rămâne impregnat pe nervul olfactiv, altele miros de fum ce se prinde de noi ca o pâclă ce îmbâcseşte sentimentele şi gândurile.
Unele sunt boboci de flori udaţi şi dincolo de eternitate, altele sunt flori uscate, păstrate între cărţi antice cu pagini îngălbenite.
Altele sunt păsări ce şi-au uitat drumul spre casă.

Amintirile… tiocuri înfipte în minţi chinuite. Spini ce străpung tălpile goale ale visătorilor ce s-au lăsat seduşi de cuvinte deşarte şi ispititoare. Izul deziluziilor ce cuprind inimi firave şi ghearele negre ce lasă răni adânci pe suflete naive.
Când au puterea să ne transforme, am vrea să le ştergem…

Un fragil supliciu

Privea singurătatea din jurul ei și asculta liniștea apăsătoare a conacului. Se simțea prizoniera unui bol de cristal aruncat într-un colț liniștit și nevăzut. Dintr-odată frica și neputința puneau stăpânire pe el, agitându-l în toate părțile cu o putere imensă. Plictisite să se joace, îl aruncau cu susul în jos, într-un subsol întunecat, izolat.

Toate începuturile poartă în ele un sfârșit, pe care l-am renegat, sperând la nemurire. Umbra lui vine ca o mare zbuciumată de furtună, înghițind totul în calea sa. Cel ce are să stingă bătăile plăpânde ale inimii, să întunece ultima sclipire din privire și să lase în urmă o plajă deșertică.
Secundele ce mai rămân se transformă în amintiri.
Am obosit și trupul dorește să se oprească, să se ascundă de ochii lumii nebune în care trăiesc și, pentru o milisecundă, să par fericită.
Picuri înghețați s-au lipit de aripile sufletului. Se smulg una câte una, dezgolindu-mă în fața lumii. Sentimentele se pitesc în nimicnicia ființei mele. Inima își construiește fortăreață.

Nu pot decât să urlu, dar cuvintele-mi sunt tăcute și…
Și dacă ar urla toate femeile de pe lumea asta, nu ar putea să-mi acopere nici măcar șoapta.

Vis sau realitate?

pelirroja

– Daţi-mi drumul, vă rog! Ajutor!
Vocea venea dintr-o clădire datată mai târziu decât cele mai multe case din zonă. Ajunsă în dreptul uşii de lemn masiv, un bărbat înalt, fără par, îmbrăcat în alb, o întâmpină. Un ghid ce o purta spre o regiune necunoscută, pe un coridor îngust, total abandonat şi liniştit precum un cimitir. Câte o lamp pe gaz ardea deasupra celulelor, insuficientă pentru a vedea încotro se îndreaptă şi ce se întâmplă în jurul ei.
Bărbatul deschise uşa unei celule, îi înmână un teanc de haine spunându-i „Ai numărul douăzeci”.
Celula era mai mult decât neprimitoare. Nu ar fi crezut că există asemenea loc pe pământ. Singurul mobilier existent era un mic pat de fier cu o saltea de paie. Fereastra era o afacere ieftină, cu gratii în detrimentul geamurilor, la care se putea ajunge doar dacă se cocoţa pe pat.
Noaptea începu a se răci şi o briză uşoară, strecurată printre zăbrele, îi mângâia obrajii. Mirosul de rugină şi şi var mutila simţurile. În acel loc tot ceea ce îi ramăsese vie era speranţa. Aceea că, în următoarea zi, toate vor rămâne în urmă şi se va trezi în patul ei cald si moale.
Nu putea spune cu exactitate cât timp fusese inconştientă. Miezul nopţii trecuse, când fusese trezită de zgomote demonice. Se ridică buimacă pe marginea patului şi realiză că ţipetele veneau din celula aflată la subsol, dedesubtul celulei sale.
Stătu minute bune ghemuită într-un colţ al camerei, până când strigătele se înăbuşiră.
Dupa ce privi mai bine camera, văzu ceea ce noaptea precedentă nu văzuse din cauza întunericului. Sus, pe peretele de deasupra uşii era scris cu negru, un singur cuvânt: Nebun. După felul în care era scris, tremurat si pe alocuri întrerupt, era clar că persoana ce-l scrisese trecea printr-o criză existenţială. Fusese scris în ziua morţii sale sau când îşi acceptase condiţia? Ce se ascundea în spatele acelui cuvânt înfricoşător? Care era istoria acelui suflet chinuit? Aceste întrebări zburdau prin mintea ei.
Dintr-o dată uşa celulei se deschise, arătându-se în prag acelaşi barbat. Mişcă-te! strigă.
Epuizată şi trasă la faţă, îşi făcu apariţia în holul principal al clădirii. Mulţi umblau de colo-colo şi mulţi stăteau impasibili pe bănci. Un grup de femei cu aspect dezordonat numărau firele de iarbă. Un bătrân gârbovit îşi rodea unghiile şi un altul în putere se lupta cu himerele sale. Toate formau o lume nouă pentru ea, populată de acele creaturi bizare, cu priviri pierdute şi feţe distorsionate, cu haine rupte şi chiar fără.

 

Cap 1. REMINISCENŢE

1.
REMINISCENŢE

ARIPI-SMULSE---CORINA-SAVU---COPERTA---BT

– Te rog, iartă-mi îndrăzneala, spuse bărbatul. Am nevoie de tine, aici! zâmbetul lui era magic. Alicia, grăbeşte-te!
Ea se chinuia să ţină pasul, dar picioarele-i erau ca de piatră.
– Aşteaptă, te rog!
Extenuată, se prăbuşi în mijlocul străzii. Privirea i se pierdu în depărtare, uitându-se, o perioadă lungă de timp, la lumina crepusculară ce rămăsese în urma lui.
Tremurând, se ridică.
Adierea blândă a vântului purta frunzele arămii în braţele deschise ale şoselei. Multe îşi găseau sfârşitul, strivite, sub paşii ei mărunţi şi dezgoliţi. Voalul rochiei albe mângâia asfaltul prăfuit, iar pletele ei purpurii acompaniau zborul molatic al fluturilor.
Tunetele se apropiau, împingând albastrul cerului. Nu exista îndoială că furtuna se apropia. Norii se încolăceau, se rostogoleau, acum negri, apoi violeţi şi din nou negri.
Se ghemui la poalele unui copac secular acoperindu-şi urechile cu mâinile ei mici.
Zgomotele se pierdură în neant, iar ceaţa stătea lângă ea, privind-o. Ochii de smarald ai fetei se deschiseră şi un fior rece îi străbătu şira spinării. Aruncând o privire speriată în jur, putea distinge numeroşi ochi aţintiţi asupra ei.
Frica i se cuibărise adânc în suflet. Ceva îi atinse spatele, dar nu văzu nimic. Nimic ce putea fi văzut.
Vino, vino cu noi! ecouri ascuţite se auzeau din toate părţile.
Nu-i asculta. Nu crede nimic din ce ţi se spune. Uită-te la mine!
Înlăcrimată, Alicia privi la fata ce levita în faţa sa. Învăluită într-o rochie neagră din satin, părul roşu ca focul, ce-i atârna greoi până la talie şi sclipirile verzi, îi cuprinseră
retina. Simţea o familiaritate ieşită din comun. Era convinsă că o cunoscuse undeva.
Fugi, fugi! strigă fata, înainte să dispară.
Într-o explozie de frică o rupse la fugă. Crengile copacilor îi crestau braţele şi picioarele erau străpunse de cioturi, ce lăsau în urmă răni adânci. Odată cu ea şi timpul fugea ca un nebun. Nu mai exista nicio fugă, numai respiraţia ei întreruptă. În acele momente, ardea în creierul său o concepţie monotonă a unui coşmar care era nebunesc, pentru că analiza nu ar fi arătat o singură calitate de coşmar în ea. Apoi, brusc, gândurile i-au fost şterse de apariţia unei imagini grăbite, cu o intensitate ascuţită ce o imobiliză, înainte să ştie exact ce i se întâmplă.
O atingere uşoară a lobului urechii şi o adiere suavă, cu miros de vanilie şi cacao, o înconjurară.
Sufletul ei nu se va întoarce la mine şi eu nu mă pot întoarce la viaţă…
Nu mai găsea puterea necesară să continue. Scâncetele ei străpungeau liniştea apăsătoare.
Nu plânge. Nu mai este mult. Sfârşitul este aproape…
La auzul acestor cuvinte, o lumină de speranţă se aprinse în faţa ochilor săi. O casă palid iluminată, cu geamurile aburite, o ademenea. Apropiindu-se, lăsând în urmă ceaţa ce nu îndrăznea să-şi părăsească teritoriul, peisajul era altul. Casa salvării fusese doar o plăsmuire a dorinţei sale de evadare. Porţile masive de fier, ruginite, scârţâind la deschidere, dezvăluiau o lume mult mai înfricoşătoare.
Speranţa se sparse în milioane de cioburi ale neputinţei, părăsindu-i corpul, dar nu înainte de a-i tăia sufletul zbuciumat.
Chipuri livide şi crispate, peste care luna revărsa o paloare morbidă, o priveau de la geamurile fisurate ale clădirii.
Când fata îşi aruncă privirea înăuntru, un anumit obiect trecu sau păru să treacă. Zgomotul uşii, ce stătea să cadă la cea mai mică atingere, făcu ca ceata de şobolani
albi să se piardă prin numeroasele crăpături din podea.
Pereţii cojiţi, tapaţi în unele locuri de pânzele păianjenilor, mirosul de mucegai şi praful, îi refrigerau inima. Timpul, obosit de atâta alergat, stătea nemişcat. Un ceas cu o singură limbă se încăpăţâna să numere secundele ce treceau totuşi multe, prin acel interior de cavou sigilat şi uitat de lume. Lumina lunii încerca să reanime mediul amorf, plin de antichităţi. Canapeaua cafenie avea un aspect şubred şi îmbâcsit. Două fotolii capitonate cu catifea roşie erau înghesuite în faţa unei măsuţe din lemn masiv, pe care atârnau mileuri galbene şi găurite. Tablourile schimonosite şi florile ofilite amplificau
angoasa. Prezenţa unei fiinţe vii în acea casă, ar fi părut oricui un sacrilegiu.
Înainta spre centrul camerei, lăsând în urma sa dâre de sânge.
– E cineva acasă? Mă aude cineva? strigă cu ultimele rămăşiţe de glas.
Nici un răspuns, doar chicoteli surde şi o melodie amorţită îi gâdilau auzul. Un suflu cald împrăştia poze în toată încăperea: plimbări în parc, îmbrăţişări, primul sărut,
el. El şi ea în toate pozele. Melodia Solamente tu a lui Pablo Alboran o purta în vremuri demult uitate. Spera să îl găsească, în camera de la etaj, de unde veneau sunetele.
Urcă cu greu treptele şubrede, învelite în flori de cempasuchil. Muzica se opri brusc.
Camera avea propia ei personalitate, antipatică şi ursuză. Aceasta păstra intactă o solemnitate apăsătoare. O păpuşă cu un singur ochi, sprijinită de un pian şchiop, o întâmpină. Zâmbetul ei sadic, cusut cu aţe putrede, o privea direct în suflet, făcând-o să tresară.
El nu mai este aici. Nu se va mai întoarce la tine, şopti păpuşa.
Oglinda opacă i-l dezvălui.
Nu ai fost tu vinovată, am fost eu. Pentru asta o să fiu mereu aproape de tine. Atunci când nu o să mai ai pe nimeni lângă tine, eu o să fiu acolo, să te prind de fiecare dată când o să cazi. Când zâmbetul ţi se va transforma în lacrimi, o să ţi le şterg. Pentru că nu mi-am respectat promisunile… o să fiu acolo, lângă tine. Nu te pierde. Luptă aşa cum numai tu ştii să o faci.
Îi zâmbi după care dispăru, întunericul instalându-se în cameră şi în inima sa.
Ajutorul dat de sufletu-i peticit cu durere sângerândă, era prea puţin…

Picăturile mari de ploaie, ce loveau cu degetele în geam, o treziră.
Îngrozită, alergă spre cel mai apropiat colţ de lumină.
– Stai departe de mine! Tu eşti mort. Nu am nevoie de tine! Din cauza furtunii, curentul fusese oprit. O femeie de douăzeci şi opt de ani alerga pe holurile casei, suspinând. Terifiată, îşi făcu culcuş la piciorul scării, tremurând ca o frunză în vânt.
– Doamna mea, sunt Rocio! spuse o tânără blondă ce se apropie speriată.
– Nu pune mâna pe mine! se scutură, după care o prinse pe fată de gulerul bluzei şi începu a o smuci. Nu am nevoie de ajutorul tău! Nu te vreau lângă mine!
O împinse, prinzându-şi mâinile de propriul păr, agitându-le.
– Nu vreau. Nu ar fi trebuit să te întorci. Niciodată, niciodată, repeta bălăngănindu-se.
Rocio se ridică îngrozită de scena ce se desfăşura sub privirea ei.
– Dumnezeule, apără şi păzeşte! Ramiro, Ramiro, vino repede!
Un bărbat înalt, trecut de treizeci şi cinci de ani îşi făcu apariţia în salon. Deşi era târziu în noapte, purta cămaşă şi pantaloni de stofă.
– Nu din nou, repezindu-se spre Alicia.
Femeia, în delirul ei, îl pălmui.
– Pregăteşte un ceai, Rocio! Mişcă-te, la naiba! strigă nervos. Alicia, linişteşte-te! Mâna lui îi mângâia obrajii palizi.
– Nu am nevoie de tine! Se agăţă de cămaşa lui, cu atâta putere, încât nasturii săriră.
– Linişteşte-te, sunt eu, Ramiro. Ramiro al tău, zise el şi cuprinse mâinile ei, reci şi transpirate, într-ale lui.
– Ramiro, îngână femeia pe un glas stins.
– Da. Eşti cu mine, nu te teme. O luă în braţele sale puternice, sprijinind-o de
pieptul său semidezgolit, şi o conduse în cameră. Căldura lui o făcu să se liniştească.
– Ramiro!
Alicia îşi ridică ochii injectaţi direct în ochii negri ai bărbatului. Îi mângâie ridurile de pe frunte, mica barbă şi, alunecând spre buze, mâna-i căzu. Corpu-i amorţise
şi pleoapele cădeau grele.
O acoperi cu un cearceaf şi se aşeză lângă ea. Îşi trecu degetele prin părul ei şi şterse broboanele de apă de pe frunte.
– Ceaiul, îl întrerupse Rocio.
– Lasă-l pe noptieră. Nu vreau să o trezesc. Abia s-a liniştit, zise neluându-şi ochii de la Alicia.
Vremea se potoli şi lumina reveni în cameră. Întro singură mişcare, Rocio o stinse. Lăsă doar câteva lumânări parfumate pe masă şi se aşeză pe pat, la picioarele
Aliciei.
– Ce sperietură! îşi suflă în sân. De când sunt cu ea nu a reacţionat aşa. Vorbea altfel. Zici că era posedată.
– Rocio! scăpă un ţipăt Ramiro.
– M-am speriat, ce vrei?! Bine că s-a liniştit, săraca. Eu i-am zis că nu este o idee bună să ne întoarcem în El Fuerte. Cine ştie ce a păţit aici de a făcut aşa la un
simplu coşmar. Tu eşti de mult cu ea. A mai avut crize din astea?
– Pui cam multe întrebări, nu crezi? zise încruntându-se. Cred că ţi s-au explicat, destul de bine şi detaliat, regulile, înainte să vii aici.
– Da, mormăi tânăra.
– Atunci, respectă-le! o sărută delicat pe frunte pe Alicia şi se ridică, privind spre Rocio. Ai grijă de ea până mă întorc.
Fata înţepeni, fără a-i da un răspuns.
Ajuns la uşă, Ramiro adăugă:
– E în regulă. O să-i fie bine. Tu dă-i ceaiul.
Îi făcu cu ochiul şi dispăru.
Ştiu regulile. Normal că le ştiu. Le şi respect cu sfinţenie. Mi-aţi dat o nouă şansă la viaţă şi nu îmi place să vă văd în starea asta. V-am admirat din prima clipă în care v-am văzut. Aţi venit spre mine cu paşi încrezători, rafinată şi frumoasă. Extrem de frumoasă. Cu ochi calzi şi reci deopotrivă, m-aţi privit. Cu o voce calmă miaţi spus să fiu puternică, să nu las pe nimeni să mă rănească.
Am avut încredere. Pentru prima dată am înţeles acest cuvânt… scăpă un mic suspin. Ceea ce mie îmi lipseşte cu desăvârşire, acel echilibru al emoţiilor şi gândurilor, îl aveţi dumneavoastră. Poate nu ştiu atât de multe ca el, dar ştiu destul încât să vă admir pe zi ce trece mai mult. Ştiu regulile. Datorită dumneavoastră încă trăiesc şi pentru asta sunt în stare de orice, de absolut
orice…
Stinse lumânările şi se îndreptă spre uşă.
– Rocio, sunt doar un om, îi spuse Alicia zâmbind şi îi întinse mâna.
Fata se aşeză, din nou, lângă ea.
– Pot să îmi ţin respiraţia, pot să nu mănânc o săptămână,
pot să nu dorm cu zilele, pot să zâmbesc, să mă prefac. Pot să fac toate astea.
Oftă, strânse mâna lui Rocio şi continuă:
– Dar sunt om, doar un om. Sângerez atunci când mă tai, mă doare când cad, mă lovesc şi mă prăbuşesc. Mă bucur să aud cuvintele tale, dar nu fi atât de sigură
pe ele. Ştii de ce eşti aici?
– Pentru că sunteţi o femeie bună şi…
– Răspuns greşit, rânji Alicia. Eşti aici pentru a-mi aminti ceea ce am fost cândva, înainte să… vocea-i răguşi. Am făcut multe lucruri pe care nu le regret.
– Mai bine beţi ceaiul şi vă odihniţi. Ramiro va sosi curând.
Alicia căzu în mrejele somnului.
Răspuns greşit. Vreţi ca toţi să creadă că nu sunteţi bună.
Sărută mâna femeii, ieşi şi se aşeză lângă uşă pentru orice eventualitate.

Agitaţie mare era la intersecţia străzii Miguel Hidalgo cu strada Progreso. Şoferi furioşi, claxoane şi circulaţie complet blocată.
În acea dimineaţă, sediul firmei Salazar fusese împrejmuit de maşini de poliţie şi salvări. Alarma fusese dată la secţie, la ora cinci în acea noapte, când cineva raportase
un cadavru.
În lipsa detectivului Diaz, în fruntea operaţiunii se afla Juan Diego Sanchez, fiul şefului DEA. Era şansa lui de afirmare, de eliberare de sub stigmatul ‘’fiul lu’tata.’’
– Ţi se spune Beba, nu? întrebă fata din faţa lui. Numele tău este… Primi ca răspuns doar o ridicare de umeri.
Îşi trecu mâna prin păru-i brunet, ridică o sprânceană şi continuă interogatoriul.
– Ai văzut-o pe Ducesă când ai venit să faci curăţenie?
Pauză. Aceea rămăsese nemişcată, strângând în mână un pahar cu apă.
– Răspunde! bătu cu palma în masă.
– Ducesă?! replică surprinsă, după ce goli paharul dintr-o înghiţitură. Asta este ca şi cum ai zice o prinţesă? întrebă în timp ce irişii ei ciocolatii se dilatau de curiozitate.
– Nu i-am văzut niciodată coroana. Oare este adevărat că este prinţesă? îl privi mai îndeaproape.
Juan Diego răspunse zâmbind, uimit de ignoranţa fetei:
– Nu. Ea nu are coroană. Ducesă i se spune în cercurile pe care le frecventează. Eu îţi povestesc de o femeie cunoscută lumii sub numele de Malicia. Numele ăsta îţi sună cunoscut?
– Cea care apare în ziare că omoară oameni şi face numai fapte rele? Doamne fereşte, îşi făcu cruce. Mai bine că nu am văzut-o niciodată. Acum aş fi fost lemn ca omu’ ăsta.
– Ce gogoşi gustoase îţi vinde creatura asta, detectiv Sanchez? în cameră apăru procurorul Maria Soldana. Sunt femeie şi ştiu când o delincventă vrea să intre
în graţiile poliţistului. Face pe naiva, sub faţa asta de ‘’eu nu omor o muscă’’. Beba? strâmbă din nas. Acesta nu este un nume, ci o poreclă. Fără un act de identitate, cum te-ai angajat?
Nici un răspuns.
– Luaţi-o, le spuse Juan poliţiştilor ce păzeau intrarea.
– Nu am făcut nimic, ţipa fata şi se smucea în mâinile poliţiştilor.
– Ceva putred e la mijloc, îl privi Soldana de sub ochelarii fumurii.
– Cred că fata nu are nicio legătură…
– Deja impresionat, Sanchez? Bărbaţii ăştia, oftă şi urcă în maşină.

Tot oraşul El Fuerte, Mexic, resimţea energia negativă. Acesta fusese mereu un loc mai ferit decât celelalte, dar nu întru totul curat.
Secţia de poliţie de pe strada Pavon era un furnicar. Misiunile fuseseră deja trasate de căpitanul Julian Ochoa. Un bărbat matur şi robust, ce conducea cu mână
de fier oraşul, de mai bine de zece ani. Prin oamenii aleşi, pe sprânceană, chiar de el, reuşise să menţină curăţenia, fără praf de puşcă şi sânge. Identitatea Bebei şi
implicarea ei în caz revenise detectivului Juan Diego, iar dedesubturile detectivilor Carlos Diaz şi Enrique Blanco. Parteneri şi prieteni foarte buni, cei doi erau echipa
ce rezolvase cele mai dificile cazuri.
– Carlos, Enrique, aici! Suntem într-o mare problemă.
– Ce s-a întâmplat? răspunse prompt Carlos. Chiar trebuie să vin? Astăzi este ziua mea liberă şi sunt în piaţa centrală. Admir acest peisaj frumos de primăvară, razele
soarelui de martie.
Enrique îl cunoştea destul de bine, atât cât partenerul său îi dăduse voie să vadă. Ştia că, în cei patru ani de camaraderie, niciodată nu refuzase un caz, oricât
de greu ar fi fost. Serviciul era primul lucru, important şi indispensabil, din viaţa lui Diaz. Nu-l văzuse petrecând în compania femeilor sau la petrecerile date de secţia de poliţie. Nu-i cunoscuse nici o prietenă, cu atât mai puţin o iubită, deşi purta verighetă. Ceea ce nu îi lipseau erau admiratoarele. Credea cu tărie că nu puteau refuza un bărbat la
treizeci de ani, un metru şaptezeci, bine sculptat, părul negru şi ochi gri-verzi. Enrique era mai mult decât bucuros să le vadă roind în jurul lor. Ştia că aspectul lui comun,
uscăţiv şi cu ochelari nu putea atrage nici o gâză.
Credea că cel mai mare defect al partenerului său era seriozitatea excesivă, ceea ce le provoca multora reticenţă.
– Cred că am în faţa mea o zeiţă, continuă Carlos. Înaltă, bine proporţionată, cu cosiţele în vânt. Am o zi excepţională. Stai, stai… se uită la mine. Enrique, nu ai
văzut în viaţa ta, în cei douăzeci şi şapte de ani ai tăi, nişte ochi de un albastru atât de clar.
– Car… , putea face pariu că totul era o glumă a prietenului său.
– Buzele, Enrique, sunt…
– Gara, aici peronul! Trezirea, Carlos! Eu am în faţa mea ditamai dosarul. Titlu: Tentativă de omor. Ce zici de asta?
– Vin acum.
Cu tot entuziasmul născut de acea femeie, putea câştiga pariul. Munca rămăsese prioritară pentru colegul său.
Nu trecură douăzeci de minute că Diaz îşi parcă maşina în faţa secţiei de poliţie. Se intra într-un mic coridor ce dădea într-o cameră unde erau reuniţi toţi poliţiştii. De acolo, în dreapta, se intra în biroul căpitanului. Clădirea, proaspăt renovată, mai conţinea o mică sală de şedinţă. În partea din spate erau amplasate sala de interogatoriu şi două celule.
Intrând, nu salută pe nimeni şi Enrique observă imediat acea faţă. Cea cu care era familiarizat. Mandibula încordată, ochii de un gri închis şi cele două riduri
pronunţate de pe frunte erau semne clare. Singurul lucru la care se gândi, imediat, fu acela că vânătoarea avea să înceapă.
Cum ajunse, intră direct în biroul şefului.
– Uite, Carlos! îi aruncă pe birou poza unei femei cu părul negru ca abanosul şi ochi verzi pătrunzători. O cunoşti? întrebă Ochoa cu o voce răguşită.
Cum privi poza, se schimbă la faţă, simţind cum pământul îi fuge de sub picioare.
– Acelei femei i se spune Malicia, continuă Julian cu mâinile în şold. Un cameleon. Asta este ultima poză care i s-a făcut. A trecut ceva timp de atunci. Astăzi poate arăta altfel, îşi frecă bărbia. Mai multe asasinate, contrabandă, etcetera. Numele de Ducesă apărea în dosarele Poliţiei Federale din Sinaloa. Am văzut cu ochii mei teancurile de dosare făcute pe acest nume. Ce crezi? Malicia şi Ducesa sunt una şi aceeaşi persoană. Ştii termenul de sicarios?
– Persoanele care omoară în schimbul unei sume considerabile, depinzând de persoana ce trebuie trimisă pe lumea cealaltă? răspunse buimăcit de valul de informaţii.
– Exact! Malicia era numele sicarului din primele dosare. După aceea victimele erau ucise în stilul Maliciei, dar erau executate de cineva din cartelul din Juarez. Acea persoană era nimeni alta decât Ducesa. Piesă importantă în acel cartel, este un nume ce apare în cazurile de trafic de droguri. Deci, cu siguranţă au legătură. Partea proastă este că multe dosare au dispărut ca prin minune şi informaţiile nu se mai leagă. Acum totul este confuz. Nici cei din Sinaloa nu mai are piste corecte şi concrete,
făcea zgomote cu degetele pe birou.
– Se prea poate, bombăni Carlos, neînţelegând foarte multe, cu privirea aţintită la poza femeii.
– Şi ce crezi? continuă Julian euforic. Acum este logodită cu un bun prieten de-al meu. Îţi dai seama în ce belea sunt eu băgat?
Beleaua în care era şeful său băgat era una insignifiantă faţă de cea a lui. Pentru el, aceea era mai mult decât o belea.
Ochoa devenise din ce în ce mai efervescent, gesticula şi vocea îi era în crescendo.
– Sora lui, stimabila doamnă Alejandra Gomez, îmi stă pe cap în fiecare zi. Îţi sună cunoscut numele? Carlos nu avusese timp să răspundă. Julian punea întrebările şi tot el răspundea.
– Îţi zic eu. Deputatul Ricardo Gomez, bărba’-su.
– Şi, scuzaţi-mi întrebarea. De ce prietenul dumneavoastră vrea să se însoare cu ea? întrebă nedând mare importanţă ultimelor informaţii, fiind concentrat pe
acea poză.
Cu o voce calmă, dând roată biroului, Ochoa răspunse:
– Acea femeie este o vrăjitoare. Ajunge un zâmbet de-al ei ca să te pierzi. Complet pierdut. Şi eu am simţit, când am văzut-o fugitiv, într-un aeroport, acel sentiment de debusolare. Ochii verzi, dacă o priveşti direct în ei, sunt pierzania ta. Ştii care au fost ultimele cuvinte ale celui de-al doilea soţ, pe patul de moarte, după spusele
unor apropiaţi ai bărbatului? “Odată ce o laşi să intre în viaţa ta, soarta nu mai este în mâinile tale.” Aşa că, cine ştie. Sfatul meu: concentrare maximă. Nu vă lăsaţi păcăliţi
de sclipiri false, de siluete perfecte. Concentrare!
În tot acel timp al discursului, inima lui Carlos bătea pe un ritm alert.
– Este un diavol transformat în femeie. Prinde-o, înainte să mai comită alte fărădelegi.
– Pentru asta, vă pot semna şi un contract. Această femeie va fi după gratii cât mai curând posibil, şefu’.
Ieşi val-vârtej din birou, cu poza ei în mâna stângă.
– Cu orice preţ, îşi spuse cu voce tare pentru a se convinge, atrăgând asupra lui privirile colegilor săi.
Mototoli poza şi o aruncă în coşul de gunoi. Părăsi secţia, îndreptându-se spre cafeneaua din colţul străzii: Cafe de Ola. Acea clădire mică şi colorată în portocaliu, ce avea geamuri cu obloane albastre, ornate cu flori de un roşu aprins, devenise al doilea sediu al poliţiei. Majoritatea poliţiştilor îşi găseau liniştea savurând
cafeaua cu scorţişoară. Cafeaua olla era cafeaua ce le menţinea concentrarea, fiartă în oale de lut, împreună cu beţe de scorţişoară.
Enrique îl urmă îndeaproape. Nu-l mai văzuse atât de agitat de când o tânără îi murise în braţe. Se aşeză lângă el, la tejghea, privindu-l curios. Carlos era îngândurat, cu privirea cufundată în verighetă. Nu îndrăznise să-l întrebe, niciodată, despre originile ei. Ştia cu certitudine că nu fusese căsătorit, dar prezenţa acesteia îl debusola. Aştepta momentul în care prietenul său va decide să-i împărtăşească secretul.
– Am cunoscut-o pe Malicia acum câţiva ani. Şapte
mai precis, atunci când era pur şi simplu Alicia Salazar. Era cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscusem. Am văzut-o şi am ştiut că este ea. Punct. M-am îndrăgostit iremediabil. În scurt timp a devenit a mea. Eram cel mai fericit bărbat. Stăteam toată ziua împreună, dar ne lipseau ore. Prin faţa lui alergau momentele petrecute alături
de ea. Am dus-o acasă şi toţi au adorat-o de cum au văzut-o. Mama mi-a zis: Este o fată simplă, frumoasă şi educată. Căsătoreşte-te cu ea! Am cerut-o în căsătorie
şi mi-a spus pe loc, emoţionată peste măsură, da. Totul pregătit, ceremonia pe picior de începere şi mirele în faţa bisericii aşteptând. Şi tot aşteptând. Mireasa nu a
mai venit, ci doar un bilet pe care mi l-a dat tata: “Nu o să iubesc pe nimeni cum te iubesc pe tine, dar nu pot să mă căsătoresc…”. Semnat Alicia. Atâta tot.
Lacrimi de tristeţe şi frustrare se jucau în ochii lui.
– De ce te-a părăsit? Trebuie să o întrebi.
Carlos privea în gol, ştergându-şi lacrimile, hotărâte să iasă.
– Te omoară întrebarea asta. O să fie un caz greu, zise Enrique bătându-l pe umăr.
– Nu ştiu pe cine să întreb. Femeia pe care mi-a arătat-o Julian, nu are nimic din femeia pe care am iubito. Părul ei şaten deschis este acum negru. Sau cel puţin
era când a fost făcută poza. Ochii ei verzi ce te îmbrăţişau cu căldură, acum te fac să te simţi pierdut într-o peşteră de gheaţă. Nu a rămas nimic…
– Hai să mergem, prietene. Ne aşteaptă un drum lung până la ea acasă.
– S-a mutat aici? întrebă Carlos surprins, în timp ce îşi poziţiona verigheta la loc.
– Se pare că da, deşi nu este o certitudine. Nimeni nu a văzut-o, aşa cum era de aşteptat. Foarte puţini o ştiu, pentru că este în continuă schimbare şi mişcare.
Poate că ea a cumpărat conacul de la marginea oraşului, acela abandonat de atâţia ani. Nu avea cine. Din moment ce şi-a deschis o firmă aici, îi trebuia şi o casă.
– Nu avea cum! exclamă uimit. Ce om în toate facultăţile mintale ar cumpăra dărăpănătura aia?
– Uite unul dezaxat ca ea. Şi mie mi se pare o nebunie,
dar la banii ei cred că poate să cumpere tot oraşul.

Gânduri sibilinice

001b054an99

Se întoarse în liniştea conacului. Soarele îşi oglindea chipul pe suprafaţa de abanos a pianului. Înmormântarea luase cu ea şi ultima picătură de energie pe care o păstrase pentru momente mai grele.
Porumbeii zglobii îi cântau la fereastră. Ar fi vrut să aibă şi ea aripi. Se mulţumea doar cu nişte braţe avide de îmbrăţişări. Acelea ce greşeau mereu adresa şi niciodată nu nimereau la ea. Voia să creadă că nu se întâmpla nimic, dar ştia că se minte singură. Voia să aibă o nouă inimă, lipsită de orice sentiment. Una pe care să o înveţe să facă primii paşi într-o lume plină de fericire, iubire, încredere. Sau măcar să aibă posibilitatea să şi-o vândă pe cea de acum. Ar fi dat-o gratis oricui ar fi dorit-o, dar cui? se întrebase de atâtea ori fără răspuns. Nimeni nu ar fi acceptat o inimă îmbâcsită de resentimente, umbrită de regrete şi pustiită de orice speranţă.
– Sunt sigur că poliţia nu va găsi nimic care să te incrimineze. Hei, zise privind la o Alicia inertă, ce se întâmplă? continuă apropiindu-se de ea.
– Se întâmplă că tot ce ating distrug. Asta se întâmplă, se ridică fulger de pe canapea, învârtindu-se pe loc.
– Nu e vina ta, o urmă cu privirea. Ai fost obligată.
– Tocmai de asta m-am săturat, deveni isterică. Am obosit să fiu mereu obligată să fac lucruri pe care nu vreau să le fac. Încep să mă satur să fac lucruri care nu îmi plac. Până când va dura coşmarul ăsta? Până când?
– Până îţi expiră timpul, o îmbrăţişă Ramiro. Până atunci, spuse şi o sărută pe frunte.
Noaptea se apropia liniştită, ascultând şoapte, gânduri şi dorinţe. Şoapte aride ce-i mângâiau pe cei ce căutau fericirea pe malul suferinţei. Gânduri sibilinice prindeau aripi meprizabile, devoalând suflete chinuite. Dorinţe arzătoare precum lava din străfundul vulcanului, pregătite să erupă odată cu lăsarea serii.
Când lumea stă pitită sub mantaua întunericului, oglinda minţii este precum cerul pe faţa căruia gândurile sclipesc ca stelele.
Sufletele ies să se joace conştiente că luna le va  păstra secretele. Atunci când ele erau unde nu trebuiau să fie, deşi în acel loc puteau merge fără griji în miezul zilei. Faptele lor bune căpătau conotaţii demonice noaptea.

– fragment Cap.3 Damnarea unui suflet ratacit, Aripi smulse – Corina Savu

Aripi smulse…

A scrie este uşor, dar a găsi titlul potrivit este cel mai greu lucru. Până la decizia finală au avut loc frustrări, renunţări şi tot felul de sentimente ambigue.
După numeroase încercări, am realizat că titlul nu este pur şi simplu titlu, ci chintesenţa actului scriitoricesc.
Acesta este „persoana” ce îşi arată chipul în faţa cititorului, asemenea unui actor atunci când îşi joacă rolul, asemenea unui cântăreţ ce dă tot ce are mai bun. Aşa am gândit la început.
Astfel, primului titlu i-am pus hainele cele mai extravagante, pentru a-l scoate cu mândrie în faţa lumii. Numele lui a fost Chesmpasuchil – Flor del muerto. Am fost extrem de încântată, dar… Aceste trei litere, deşi nu par, sunt cele mai sâcâitoare dintre toate. Cu cât povestea prindea forme, sclipirea titlului pălea sub greutatea narativă. Au urmat numeroase alte variante şi toate s-au terminat cu acel dar.
Am renunţat. Câteva zile m-am tot gândit de ce este atât de greu să uneşti două, trei cuvinte şi să dai un nume istoriei tale.
Atunci mi s-a aprins beculeţul, aşa cum zicem majoritatea.
Nu poţi găsi perfecţiunea dacă porneşti de la imperfecţiune. Am pornit de la premiza că titlul trebuie să fie pompos ca să prindă. Răspunsul este un nu apăsat şi răspicat. Acela nu trebuie să fie un actor sau un cântăreţ, pentru că acestea sunt doar reprezentaţii. Aceia, în spatele scenei, sunt simpli oameni. Râd atunci când sunt fericiţi, se prăbuşesc atunci când suferă, plâng când sunt trişti. Aşa şi cuvintele ce stau pe coperta unei cărţi. Trebuie să exprime atât acţiunea, cât şi viaţa personajelor.
Am prins curaj şi am continuat să scriu sub bagheta unei noi identităţi: Aripi rupte.
Se potrivea atât de bine cu povestea când, şi deasupra aceluia a început să licăre stresantul dar.
Vieţile personajelor sunt pătate de trădări, minciuni, iubiri bolnăvicioase. Acţiunea este plină de suspiciuni, intrigi şi intenţii rele. În acele circumstanţe, titlul părea firav.
Pentru personajul principal feminin ce ” …târa după ea regretele unei vieţi trăite totdeauna între paranteze. Hăituită de doruri adânci şi dureri sfâşietoare„. Pentru personajul principal masculin ce voia, cu orice preţ, să ţină ascunse sentimentele şi emoţiile sub tăişul raţiunii „Mă forţez să spun că te urăsc. Crezi că a mers? Nici pe departe! … Dacă ai şti cât de bine te-ai ascuns în mine. Nu mă laşi niciodată să te prind şi să te scot cu totul. Pentru toate astea te urăsc.
La acestea se adună numerosele mesaje anonime ce pun sub semnul întrebării destinul fiecăruia.
Rupte a fost înlocuit cu smulse.

De aceea Aripi smulse a fost decizia finală.

– deoarece, în pofida a tot ceea ce se spune despre ea, o femeie ia sub aripa sa protectoare suflete rătăcite;
– deorece două suflete îşi împreunează aripile pentru a proteja o iubire inocentă;
– deoarece le este greu să aibă speranţe şi vise atunci când le-au fost smulse înainte să le aibă;
– deorece atunci când au avut încredere în persoanele de lângă, aceia le-au smuls-o voit sau obligaţi de împrejurări;
– deoarece atunci când au avut nevoie de sprijin au primit în schimb umilinţe, durere şi lacrimi;
– deoarece unii nu cred în iubirea adevărată pentru că le-a fost smulsă înainte să cunoască una, iar alţii nu au mai lăsat mugurii unei iubiri vechi să încolţească în inimile lor;
– deoarece propriile vieţi nu mai sunt în mâinile lor.

….