O carte veche

Am găsit cartea într-un autobuz. Un bărbat cu păr blond, cu o pălărie de paie, s-a pregătit să coboare. Am reușit să strig că şi-a uitat cartea, dar el, cu jumătate de corp în fața ușii, mi-a spus s-o păstrez. E al lui, a strigat la mine când a coborât și autobuzul și-a reluat drumul.
Era o carte nu foarte mare, dar foarte veche. Se observa că a fost citită de mai multe ori, de sute sau mii de oameni. Curios, nu avea titlu. O nevoie imperioasă de a-i cunoaște conținutul m-a făcut să încep să citesc.
Era vorba despre un individ de clasă mijlocie, cu o familie disfuncțională și o slujbă mediocră, care îl frământau din cale afară. Într-o zi, decide să se sinucidă. Astfel, se duce pe o plajă, unde un dig artificial, creat cu pietre naturale, ducea la un far.
Subiectul începe să meargă pe acel drum de pietre inegale. Pe marginea stâncoasă, valurile se sparg în agitație, ca și cum ar fi vrut să înghită docul.
În acel moment sinuciderea începe să prindă contur. În primul rând lent, dar pe măsură ce înainta în gândul lui, viteza creștea dramatic. Simte că zboară. Sare de pe o stâncă pe alta, vântul și briza lovindu-i dureros fața.
Simte o bucurie ciudată în piept și inima lui vrea să plece, dar persistă profund frustrarea: nu și-a atins scopul.
Apoi se îndreaptă spre mare, unde undele gigantice formează un zid imens de apă înainte de a exploda pe plajă.
Acest lucru poate funcționa, credea el.
Rupându-și hainele, intră în mare, în locul unde valurile se spărgeau. Un val colosal se ridică la câțiva metri. Omul este aruncat cu mare forță spre fundul mării.
Când în cele din urmă își trage corpul la suprafață, vede cu oroare că un al doilea val, mai mare decât primul val, îl va izbi. De data aceasta, corpul său este aruncat spre plajă, unde, în cele din urmă ajunge pe nisip.
Expiră ferm și își dă seama că este încă în viață …
În acel moment, autobuzul se oprește brusc, simt o lovitură puternică și toți pasagerii sunt aruncați înainte. Am lovit un camion imens. Coborâm și ne dăm seama că suntem pe o plajă.
Jumătate gol și complet ud, un bărbat, cu o pălărie de paie ne privește din nisip cu surprindere, cu un zâmbet trist pe chip…

Anunțuri

Scriu, pentru că dacă nu aș scrie…

Scriu pentru că tu mergi, el respiră şi ea cântă. Pentru că vreau să joc hopscoth, pentru că am mai mult de o sută de ani de singurătate şi pentru că încă nu-l pot găsi pe Pedro Paramo. Pentru că vreau să fiu prietenă cu Paulo Coelho, vreau să-i strâng mâna lui Isabel Allende şi să-l sărut pe Jose Luis Peixoto.
Scriu pentru că, fără să fii decis niciodată, m-am născut să fac parte din această branşă. Dintre cei care suferă de o boală mortală numită melancolie şi-şi pun toată inima-n cuvinte.
Scriu pentru că este singura modalitate prin care știu că nu-mi pierd capul, sau mi-l pierd, da, într-o piscină de versuri în care poemele înotau ca pești luminoși și flămânzi.
Scriu pentru că îmi place. Pentru că te iubesc, pentru că îl iubesc, pentru că o iubesc. Pentru că iubesc iubesc viața, așa cum iubesc moartea.
Scriu pentru tine. Pentru că m-ai citit și când m-ai citit te-am cunoscut și știu că ești acolo și știu că mă asculți. Și eu scriu pentru cei care nu mai sunt, pentru cei care au trecut în nefiinţă. Pentru ei scriu cu venerație.
Scriu, pentru că dacă nu aș scrie, nu aş fi eu.

De n x la uşa ta

Mintea-mi tatuată cu amintirea ta mă conduce pe drumuri fără sfârşit. Mă întorc, caut alt vis, îl urmăresc şi mă lovesc tot de uşa ta. Întotdeauna închisă şi fără mâner, veche şi plină de zgârieturi, dar solidă şi oricând pregătită să-ncuie amintirile noastre, adânc ascunse în interior.
În văzduh, briza ta mă scutură. Pot să te văd în nori, desenând un zâmbet siniliu, lichefiindu-mi durerea de-ndată. Este plinătatea care mă invadează şi apoi încet se îneacă în oceanul disperării mele. Adânc şi rece. Care-mi sugrumă respiraţia şi abia lasă să iasă strigătul inimii.
Timpul mă trage la reflecția pustie. Instinctul meu de supravieţuire vrea să depăşească golul lăsat de tine. Construiesc un nou baraj de iluzii banale care deja a început să se clatine. Conştiinţa conduce inima-mi zdrenţuită spre noi vise. Îmi doresc să mă duci mai departe decât ce am avut până acum. Dar ştiu, voi ajunge din nou să-ţi zgârii uşa de lemn, dornică să reînviez ce-a fost odată.

Ecuație matematică

Pun variabilele cu inițialele numelor personajelor în ordinea rolurilor. Obțin: A, P, S și D.
S sună și stabilește o întâlnire cu A. A ar vrea să plece și S nu vrea să o lase, dar un moment critic face ca ei să se împartă în părți egale. Pe drum, spre casă, lui A i se mărește exponențial incapacitatea de a respira într-o asemenea situație. Când ajunge acasă, A îi trimite un mesaj extrem de important lui S. Acesta nu răspunde și A consideră că a ales a doua variantă expusă în mesaj. Se gândește să-i mai trimită unul, cerându-i să aleagă, indiferent de consecințe. În ultimul moment renunță, dar S chiar i-a citit mesajul.
După două zile de insomnie, A se izolează. Decide să renunțe la S chiar dacă are impresia că este incompatibil cu D și totuși D este o valoare fundamentală pentru S, fără de care rezultatul ar fi fost nul.
Trebuie să găsesc o valoare empirică pentru a face relația dinte A, D și S, omogenă. Renunț.
A se tot frământă și, în tot acest timp, se întâmplă toate lucrurile pe care i le-a spus S că au să se întâmple, dacă nu rezolvă necunoscuta. Găsirea celei mai bune soluții de către A se dovedește =0. Orgoliul lui A, cu forma X+1, i se asociază direct proporțional cu frica.
În final o să avem: A(X+1) și D fără S, pe D și S fără A(X+1) sau pe A(X+1) și S fără nimeni și nimic.
Apare P în ecuație și A continuă să se dividă până la finalul ei. Vine D și întreabă ce legătură are A cu S. A minte și se transformă într-o valoare negativă. D pare să o creadă și restabilește rezultatul.
P adună zecimalele lui A ori de câte ori petrec timp împreună.
De îndată ce A ajunge la o valoare >0, încheie ecuația cu formula finală =unele probleme nu trebuie rezolvate.

PS: Rezultatul unei minți obosite și o „iubitoare” a cifrelor 🙂

PS 1: Personajele unui nou roman.

Drumuri diferite

La un moment dat, nu mi-a mai fost dor de tine. Nu am mai simţit nevoia acută de a te avea lângă mine. Aşa, tu ai decis să pleci. Am plecat pe drumuri diferite.
Nu mă surprinde nimic. Ne pregătisem de ceva timp să ne spunem adio, fără nici un fel de sentiment. La final, ne-am gândit fiecare la durerea lui. Chiar şi amintirile au fugit.
Ambii am cerut lucruri pe care nu le mai putem avea. Sau poate…
Totul e în mintea mea. Admit acest fapt. Faptul că nimic nu se va schimba. Am spus amândoi că totul s-a terminat şi aşa ne-am despărţit. Poate ar fi trebuit să ne iubim necondiţionat. Ne-am procupat doar cum să ne rănim prin cuvintele pe care ni le-am spus.
Aşa, totul s-a pierdut.

Eu… Trecutul tău.

Aş fi vrut să fac parte din trecutul tău pentru a-ţi putea mângâia visele pe care nu le-ai sesizat şi să-ţi îmbrăţişez succesurile. Aşa aş fi putut să strâng din viaţa ta amintirile urâte cu mâinile uitării.
Ce frumos ar fi fost să te cunosc anterior. Astăzi nu sunt decât paginile albe, nescrise, ale destinului tău. Aş fi vrut să fiu primul tău sărut şi prima ta lacrimă.
Eu… trecutul tău, chiar dacă nu am nici o explicaţie pentru dorinţa asta vinovată.
Aş fi vrut să fiu trecutul tău, iubitul meu!
Chiar dacă, la acel moment, nu m-am născut… 

Paradis ireal

Orele se scurg în zgomotoasa linişte a camerei.
Ochii mi se proptesc pe fereastra goală, prin care un alb friguros îmi zâmbeşte şi-mi dă fiori. Totuşi, trupul meu nu vrea să reacţioneze la acest peisaj monocolor şi rece. Doar gândurile o fac. Se lovesc de aceeaşi pereţi goi, aceia care mi-au promis un zbor uşor spre grădini înfloritoare, dar care acum mă îndreaptă spre un deşert devastat de furtuni de nisip.
Speranţele, licurici fără aripi, sunt purtate de vânturi turbate în derivă.
Aerul îmi iese din plămâni ca un copil obraznic, făcându-mi pieptul să se arcuiască într-un oftat profund.
Caut acel paradis în care cuvintele mele vor fi transformate în ființe sălbatice, nestăpânite, care-mi abandoneză trupul rănit.
Paşii mei caută lumina printre umbrele nopţii, paradis ireal, care prinde viaţă doar atunci când pupilele mele încearcă să-l prindă şi gura mea să-l transforme în poezie.

Transcedental

Băiatul de la bar mi-a zis că acest zâmbet îmi vine perfect. Mi-a cerut să i-l împrumut. Ştergând tejgheaua şopteşete şi nu m-am putut abţine să-i citesc pe buze.
Ea are o armură de fier, în spatele căreia se îmbrăţişează singură.
Nu pun întrebări, doar îl privesc curioasă.
Dar ştii, atunci când se lasă dusă de val văd cum înfloreşte. Atunci zâmbeşte ca tine.
Dacă o vezi dormind vei înţelege semnificaţia tratatelor de pace şi când o vezi furioasă vei înţelege de ce Ulises şi-a pierdut bărcile. Îmi povesteşte despre toate străzile Predealului, dar eu nu pot decât să îmi imaginez cum ne plimbăm pe ele, ţinându-ne de mână, sărutându-ne. Vorbeşte cu lejeritate despre moarte pentru că a sărutat-o la o vârstă fragedă. Îi pare rău că a cunoscut-o de aproape pentru că, de atunci, a devenit mai fragilă şi mai umană.
Eu, din ce în ce mai curioasă.
Nu voi spune nimic despre trăsăturile ei pentru că nu ne ajunge timpul. Îţi spun doar că aş închiria o cameră chiar deasupra inimii ei şi aş rămâne acolo, în linişte, ca să nu ştie că nu voi pleca niciodată.
Am văzut nave care au naufragiat din motive minore. Am auzit surzi care înjurau pentru că nu puteau să audă şoaptele ei. Nu vreau să mai intru în detalii, dar ca să înţelegi valurile, trebuie să o cunoşti întâi pe ea.
Îl întreb despre cine vorbeşte şi mă priveşte fix, zâmbind ştrengar.
Ne întrerupe cineva. Îmi vorbeşte, dar nu mă pot concentra decât la cuvintele lui. Întorc de îndată capul. Nu mai este. Cine este? De unde ştie atâtea despre mine.

Cu grija ta

Mi-ai protejat sufletul de când era decât o firimitură de praf, de când era doar o scânteie. L-ai învelit cu grija ta şi l-ai vegheat în întuneric. Au fost şi dăţi când l-ai rănit, dar te-a iertat de-ndată.
Ştiu că tu ai vrut doar să-l protejezi de stiletele ascunse în îmbrăţişările calde pe care el le-a considerat prietenoase. Era naiv! A crezut că tu eşti egoist şi… S-a aruncat cu ochii închişi în braţe străine… iar îmbrăţişarea lor l-a rănit. L-a zgâriat adânc şi-a sângerat până la lacrimi.
A rătăcit desculţ pe străzi pietruite cu mărăcini, dar nu a îndrăznit să mai vină la tine. Era gol, umilit şi îndurerat. Dar tu n-ai încetat să-l cauţi şi l-ai găsit umed şi murdar.
L-ai privit tăcut, ai suspinat şi plâns împreună cu el. L-ai luat în braţe şi i-ai pansat rănile cu panglici de speranţă. Ai văzut cum, pe cicatrici, i-au crescut flori de bucurie şi l-ai văzut pregătit să zboare din nou, să viseze, să trăiască… şi nu l-ai oprit. Şi dacă ţi-a mai greşit, nu l-ai abandonat.
Acum ştiu că, oricât de departe ar zbura, tu îl aştepţi… acasă.

fără nume

Într-o zi a bătut la uşa mea şi mi-a spus ceea ce eu nu îndrăznisem să-i spun. Eu ar fi trebuit să fiu cel care face primul pas pentru că, era clar, eu fusesem primul care mă îndrăgostisem iremediabil. În acea zi mi-a strecurat un „te iubesc” printre buzele ei cărnoase, vopsite cu un roşu aprins. Nu ştiam cărui motiv se datorează blocajul care a urmat. Nu am putut să-i spun nimic. A interpretat tăcerea ca un nu.
Mă macină gândul că lucrurile ar fi stat altfel dacă-i răspundeam. Mă consolez ştiind cine este cu adevărat.
Singurele lucruri adevărate despre ea mi le-a spus cu propria voce: „Nu m-am născut să iubesc. Sunt liberă ca vântul şi dau dragoste când vreau eu.”
Nimic mai adevărat, dar nu şti ce îţi voi da eu în schimb.

E ca dracu. Acum ai început să găseşti scuze. Nu poţi să faci asta. Toate lucrurile pe care mi le-ai spus sunt o mască care ascunde adevărul şi mă distruge, mă face să-mi pierd minţile. Urăsc chestia asta şi te urăsc pe tine.
Ca o ironie a sorţii nu pot să o fac, pentru că ai ajuns să fii toată lumea mea. Îmi pare rău. Strig cu voce tare că te urăsc, dar inima mea urlă: Te iubesc!
Dar indiferent de ceea ce fac, nu pot să ignor ceea ce simt. De ce inima şi mintea refuză să mă asculte?
Din nou vorbesc singur. Ca un idot.
De ce eşti tu? De ce a trebuit să fii tu? De ce nu-ţi pot da drumul?
Spune-mi măcar că ceea ce a fost între noi nu a fost iubire. Dă-mi acest cadou ca să te pot scoate cu totul din mine şi să continui să te urăsc pentru ce ai făcut.
Sunt mai nebun şi mai ticălos decât tine. Nu ai idee ce monstru ai trezit.