Nu-mi mai doresc nimic din ce-mi doream

„Sufletul se rupe bucată cu bucată, îl aud cum pârâie, cum se desprinde și-l simt cum dispare, puțin câte puțin.
Depresia care l-a înghițit treptat, în cele din urmă îl va mânca.
Nu pot s-o depășesc.
M-am urât. Am încercat să rămân agățată de amintiri și mi-am strigat să-mi revin, dar nu a existat niciun răspuns.
Am întrebat cine poate fi responsabil pentru mine.
Sunt doar eu. Eram complet singură.
Este ușor să spun că voi termina lucrurile, dar este greu să le închei.
Am trăit cu această dificultate.
Mi-ai spus că vreau să scap.
Asta e corect. Am vrut să scap.
De mine.
De toți și toate.
Ai întrebat cine este acolo. Am spus că sunt eu. Am spus că sunt din nou eu. Și am spus că sunt din nou eu.
Am întrebat de ce îmi uit amintirile. Mi-ai spus că din cauza mea. Am întrebat cum pot să scap de ea, de acest monstru invizibil, depresia. Mi-ai spus că nu există așa ceva. Că este doar impresia mea. Am spus că nu găsesc variante spre fericire. Mi-ai răspuns că e paranoia, că sunt multe persoane lângă mine care mă vor ajuta. Văd. Văd că totul este vina mea în cele din urmă.
Speram că oamenii vor observa, dar nimeni nu știa. Niciodată nu m-ai întâlnit așa că nu ai fi știut că sunt acolo.
Ai întrebat de ce trăiesc. Doar pentru că. Doar pentru că. Toată lumea trăiește doar pentru că.
Am suferit și am agonizat. Atunci, nu am învățat să transform această durere în fericire.
Durerea este doar durere.
Mi s-a spus să caut motivul pentru care doare.
Știu prea bine. Mă doare din cauza mea. E tot vina mea.
Este aproape fascinant, că doare atât de mult. Oamenii care o duc mai greu decât mine par să se înțeleagă bine cu ea. Oamenii mai slabi decât mine se înțeleg și ei bine cu ea. Dar asta nu trebuie să fie adevărat. Printre oamenii din această lume, nimeni nu este mai slab decât mine.
Te rog să nu mai spui lucruri pe care nu le înțelegi.
Spune-mi să-mi dau seama de ce nu pot scăpa de ea.
Ți-am spus de mai multe ori motivele pentru care mă simt așa. Nu îmi este permis să fiu așa de tristă doar din acele motive? Trebuie să fie mai specifice și mai grave de atât? Trebuie să am motive mai bune?
Deja ți-am spus. Ai ascultat măcar?”

Cea care a ascultat și s-a luptat, în final, am fost eu. Acum spun tare: E VINA MEA!
Pentru prima dată am curaj să recunosc. Asta înseamnă că m-am vindecat complet?! Eu zic că da și de ar mai veni i-aș zice că nu-i bine venită. Acum nu mai e vina mea. Am pentru ce lupta, am pentru cine trăi, am speranță și visuri. Am mulți care mă iubesc pentru ce sunt și pentru ceea ce fac și am realizat până acum. Acea depresie mi-a dat ceva de preț și anume să nu plec din această lume fără să las ceva în urmă. Și am hotărât să public cărți. A fost cel mai bun lucru pe care mi l-a dat. Cred că am și meritat, căci lupta a fost crâncenă.
Lucrurile pe care le pot depăși nu rămân ca cicatrici.
Nu-mi mai doresc nimic din ce-mi doream, ci îmi doresc mai mult decât ce-mi doream atunci.

Reclame

Cât să te mai iubesc, Românie?!

Zilele acestea mi-am pus întrebarea pe care și-o pune, cu siguranță, mii de români: De ce tinerii se hotărăsc să plece departe de tine, fără să clipească, fără să se uite în urmă?
Am avut numeroase ocazii să dezertez, unele foarte bune, dar nu am făcut-o. Nu am vrut să fug de război fără luptă. Chiar dacă am pierdut multe bătălii, m-am ridicat, m-am scuturat de praf și am continuat.
Am dat o șansă și încă una și încă una, dar până când?!
Până când să-mi plec capul și să-i las să-mi taie speranțele și visurile? Știu că tu nu ai remușcări, tu care ai impresia că totul s-a aflat în mâinile tale, cel care ai decis pentru mine… Este simplu să arunci mortul în curtea mea fără urmă de remușcare. Simplu să mă lași pe mine să mă zbat într-o mare de supărare, de indignare și revoltă.
Tăcere, atât știm. Și am tăcut și eu și cei de lângă mine.
Acum, îmi permit luxul de a mă răzvrăti, dar prea târziu și chiar degeaba.
Doar că am găsit răspunsul la întrebare. Se pleacă de supărare, de nedreptățile îndurate cu resemnare, lăsând în urmă totul.
M-am revoltat peste măsură, doar pentru mine, doar în șoaptă.

Celui ce s-a revoltat peste măsură îi este dat să nu mai aibă putere decât pentru dezamăgire.

Emil Cioran – Demiurgul cel rău

Trist, dar adevărat.
Și mai am o constatare, așa doar de indignare:
Te-aș mai iubi dragă Românie, doar dacă nu ai mai fi populată. 😦

Noi

Astăzi i-a spus despre Paris
și Parisul a fost al lor, numai al lor.
Nimeni nu s-a îndrăgostit înainte acolo,
nimeni nu-i făgăduise restul vieții
în fața Turnului Eiffel.

Nimeni nu iubise atât de mult acolo

Astăzi i-a spus despre Paris,
și s-a uitat la corespondența sa, sperând să găsească biletele
și s-a uitat la dulapul său, gândindu-se la ce să pună în valiză
și s-a gândit la locul de muncă și la modul de a cere zile libere
și s-a gândit cum o să le spună părinților săi
că s-a îndrăgostit din nou
și că inima i-a sărit
pe loc.

Astăzi i-a spus despre Paris.
Despre ei la Paris.

Iubire de sine

Cineva mi-a spus odată că orbitează în jurul unei constelații care nu-i aparține și ani mai târziu, acea persoană m-a făcut să înțeleg ce nu explică fizicatu ești galaxia, centrul gravitației tale, înainte de a cuceri alte planete, asigurate  te iubești pe tine ca și cum rasa umană depinde de ea. Unii o numesc iubire de sine, cred că este singura modalitate de a iubi cu adevărat.

O carte veche

Am găsit cartea într-un autobuz. Un bărbat cu păr blond, cu o pălărie de paie, s-a pregătit să coboare. Am reușit să strig că şi-a uitat cartea, dar el, cu jumătate de corp în fața ușii, mi-a spus s-o păstrez. E al lui, a strigat la mine când a coborât și autobuzul și-a reluat drumul.
Era o carte nu foarte mare, dar foarte veche. Se observa că a fost citită de mai multe ori, de sute sau mii de oameni. Curios, nu avea titlu. O nevoie imperioasă de a-i cunoaște conținutul m-a făcut să încep să citesc.
Era vorba despre un individ de clasă mijlocie, cu o familie disfuncțională și o slujbă mediocră, care îl frământau din cale afară. Într-o zi, decide să se sinucidă. Astfel, se duce pe o plajă, unde un dig artificial, creat cu pietre naturale, ducea la un far.
Subiectul începe să meargă pe acel drum de pietre inegale. Pe marginea stâncoasă, valurile se sparg în agitație, ca și cum ar fi vrut să înghită docul.
În acel moment sinuciderea începe să prindă contur. În primul rând lent, dar pe măsură ce înainta în gândul lui, viteza creștea dramatic. Simte că zboară. Sare de pe o stâncă pe alta, vântul și briza lovindu-i dureros fața.
Simte o bucurie ciudată în piept și inima lui vrea să plece, dar persistă profund frustrarea: nu și-a atins scopul.
Apoi se îndreaptă spre mare, unde undele gigantice formează un zid imens de apă înainte de a exploda pe plajă.
Acest lucru poate funcționa, credea el.
Rupându-și hainele, intră în mare, în locul unde valurile se spărgeau. Un val colosal se ridică la câțiva metri. Omul este aruncat cu mare forță spre fundul mării.
Când în cele din urmă își trage corpul la suprafață, vede cu oroare că un al doilea val, mai mare decât primul val, îl va izbi. De data aceasta, corpul său este aruncat spre plajă, unde, în cele din urmă ajunge pe nisip.
Expiră ferm și își dă seama că este încă în viață …
În acel moment, autobuzul se oprește brusc, simt o lovitură puternică și toți pasagerii sunt aruncați înainte. Am lovit un camion imens. Coborâm și ne dăm seama că suntem pe o plajă.
Jumătate gol și complet ud, un bărbat, cu o pălărie de paie ne privește din nisip cu surprindere, cu un zâmbet trist pe chip…

Scriu, pentru că dacă nu aș scrie…

Scriu pentru că tu mergi, el respiră şi ea cântă. Pentru că vreau să joc hopscoth, pentru că am mai mult de o sută de ani de singurătate şi pentru că încă nu-l pot găsi pe Pedro Paramo. Pentru că vreau să fiu prietenă cu Paulo Coelho, vreau să-i strâng mâna lui Isabel Allende şi să-l sărut pe Jose Luis Peixoto.
Scriu pentru că, fără să fii decis niciodată, m-am născut să fac parte din această branşă. Dintre cei care suferă de o boală mortală numită melancolie şi-şi pun toată inima-n cuvinte.
Scriu pentru că este singura modalitate prin care știu că nu-mi pierd capul, sau mi-l pierd, da, într-o piscină de versuri în care poemele înotau ca pești luminoși și flămânzi.
Scriu pentru că îmi place. Pentru că te iubesc, pentru că îl iubesc, pentru că o iubesc. Pentru că iubesc iubesc viața, așa cum iubesc moartea.
Scriu pentru tine. Pentru că m-ai citit și când m-ai citit te-am cunoscut și știu că ești acolo și știu că mă asculți. Și eu scriu pentru cei care nu mai sunt, pentru cei care au trecut în nefiinţă. Pentru ei scriu cu venerație.
Scriu, pentru că dacă nu aș scrie, nu aş fi eu.

De n x la uşa ta

Mintea-mi tatuată cu amintirea ta mă conduce pe drumuri fără sfârşit. Mă întorc, caut alt vis, îl urmăresc şi mă lovesc tot de uşa ta. Întotdeauna închisă şi fără mâner, veche şi plină de zgârieturi, dar solidă şi oricând pregătită să-ncuie amintirile noastre, adânc ascunse în interior.
În văzduh, briza ta mă scutură. Pot să te văd în nori, desenând un zâmbet siniliu, lichefiindu-mi durerea de-ndată. Este plinătatea care mă invadează şi apoi încet se îneacă în oceanul disperării mele. Adânc şi rece. Care-mi sugrumă respiraţia şi abia lasă să iasă strigătul inimii.
Timpul mă trage la reflecția pustie. Instinctul meu de supravieţuire vrea să depăşească golul lăsat de tine. Construiesc un nou baraj de iluzii banale care deja a început să se clatine. Conştiinţa conduce inima-mi zdrenţuită spre noi vise. Îmi doresc să mă duci mai departe decât ce am avut până acum. Dar ştiu, voi ajunge din nou să-ţi zgârii uşa de lemn, dornică să reînviez ce-a fost odată.

Ecuație matematică

Pun variabilele cu inițialele numelor personajelor în ordinea rolurilor. Obțin: A, P, S și D.
S sună și stabilește o întâlnire cu A. A ar vrea să plece și S nu vrea să o lase, dar un moment critic face ca ei să se împartă în părți egale. Pe drum, spre casă, lui A i se mărește exponențial incapacitatea de a respira într-o asemenea situație. Când ajunge acasă, A îi trimite un mesaj extrem de important lui S. Acesta nu răspunde și A consideră că a ales a doua variantă expusă în mesaj. Se gândește să-i mai trimită unul, cerându-i să aleagă, indiferent de consecințe. În ultimul moment renunță, dar S chiar i-a citit mesajul.
După două zile de insomnie, A se izolează. Decide să renunțe la S chiar dacă are impresia că este incompatibil cu D și totuși D este o valoare fundamentală pentru S, fără de care rezultatul ar fi fost nul.
Trebuie să găsesc o valoare empirică pentru a face relația dinte A, D și S, omogenă. Renunț.
A se tot frământă și, în tot acest timp, se întâmplă toate lucrurile pe care i le-a spus S că au să se întâmple, dacă nu rezolvă necunoscuta. Găsirea celei mai bune soluții de către A se dovedește =0. Orgoliul lui A, cu forma X+1, i se asociază direct proporțional cu frica.
În final o să avem: A(X+1) și D fără S, pe D și S fără A(X+1) sau pe A(X+1) și S fără nimeni și nimic.
Apare P în ecuație și A continuă să se dividă până la finalul ei. Vine D și întreabă ce legătură are A cu S. A minte și se transformă într-o valoare negativă. D pare să o creadă și restabilește rezultatul.
P adună zecimalele lui A ori de câte ori petrec timp împreună.
De îndată ce A ajunge la o valoare >0, încheie ecuația cu formula finală =unele probleme nu trebuie rezolvate.

PS: Rezultatul unei minți obosite și o „iubitoare” a cifrelor 🙂

PS 1: Personajele unui nou roman.

Drumuri diferite

La un moment dat, nu mi-a mai fost dor de tine. Nu am mai simţit nevoia acută de a te avea lângă mine. Aşa, tu ai decis să pleci. Am plecat pe drumuri diferite.
Nu mă surprinde nimic. Ne pregătisem de ceva timp să ne spunem adio, fără nici un fel de sentiment. La final, ne-am gândit fiecare la durerea lui. Chiar şi amintirile au fugit.
Ambii am cerut lucruri pe care nu le mai putem avea. Sau poate…
Totul e în mintea mea. Admit acest fapt. Faptul că nimic nu se va schimba. Am spus amândoi că totul s-a terminat şi aşa ne-am despărţit. Poate ar fi trebuit să ne iubim necondiţionat. Ne-am procupat doar cum să ne rănim prin cuvintele pe care ni le-am spus.
Aşa, totul s-a pierdut.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑