Un final în oglindă

1.
Nopți de martie

— Te rog, iartă‑mi îndrăzneala, spuse bărbatul. Am nevoie
de tine, aici ! zâmbetul lui era magic. Alicia, grăbește‑te !
Ea se chinuia să țină pasul, dar picioarele‑i erau ca de
piatră.
— Așteaptă, te rog !
Extenuată, se prăbuși în mijlocul străzii. Privirea i se pierdu
în depărtare, uitându‑se, o perioadă lungă de timp, la lumina
crepusculară ce rămăsese în urma lui. Tremurând, se
ridică.
Adierea blândă a vântului purta frunzele arămii în brațele
deschise ale șoselei. Multe își găseau sfârșitul, strivite, sub
pașii ei mărunți și dezgoliți. Voalul rochiei albe mângâia
asfaltul prăfuit, iar pletele ei purpurii acompaniau zborul
molatic al fluturilor.
Tunetele se apropiau, împingând albastrul cerului. Nu
exista îndoială că furtuna se apropia. Norii se încolăceau, se
rostogoleau, acum negri, apoi violeți și din nou negri.
Se ghemui la poalele unui copac secular acoperindu‑și
urechile cu mâinile ei mici.
Zgomotele se pierdură în neant, iar ceața stătea lângă ea,
privind‑o. Ochii de smarald ai fetei se deschiseră și un fior
rece îi străbătu șira spinării. Aruncând o privire speriată în
jur, putea distinge numeroși ochi ațintiți asupra ei.
Frica i se cuibărise adânc în suflet. Ceva îi atinse spatele,
dar nu văzu nimic. Nimic ce putea fi văzut.
Vino, vino cu noi !
Ecouri ascuțite se auzeau din toate părțile.
Nu‑i asculta. Nu crede nimic din ce ți se spune. Uită‑te la mine !
Înlăcrimată, Alicia privi la fata ce levita în fața sa. Învăluită
într‑o rochie neagră din satin, părul roșu ca focul, ce‑i atârna
greoi până la talie și sclipirile verzi, îi cuprinseră retina.
Simțea o familiaritate ieșită din comun. Era convinsă că o
cunoscuse undeva.
Fugi, fugi ! strigă fata, înainte să dispară.
Într‑o explozie de frică o rupse la fugă. Crengile copacilor
îi crestau brațele și picioarele erau străpunse de cioturi
ce lăsau în urmă răni adânci.
Odată cu ea și timpul fugea ca un nebun.
Nu mai exista nicio fugă, numai respirația ei întreruptă.
În acele momente, ardea în creierul său o concepție monotonă
a unui coșmar care era nebunesc, pentru că analiza
nu ar fi arătat o singură calitate de coșmar în ea. Apoi, brusc,
gândurile i‑au fost șterse de apariția unei imagini grăbite, cu
o intensitate ascuțită ce o imobiliză, înainte să știe exact ce
i se întâmplă.
O atingere ușoară a lobului urechii și o adiere suavă, cu
miros de vanilie și cacao, o înconjurară.
Sufletul ei nu se va întoarce la mine și eu nu mă pot întoarce
la viață…
Nu mai găsea puterea necesară să continue. Scâncetele ei
străpungeau liniștea apăsătoare.
Nu plânge. Nu mai este mult. Sfârșitul este aproape…
La auzul acestor cuvinte, o lumină de speranță se aprinse
în fața ochilor săi. O casă palid iluminată, cu geamurile
aburite, o ademenea.
Apropiindu‑se, lăsând în urmă ceața ce nu îndrăznea să‑și
părăsească teritoriul, peisajul era altul. Casa salvării fusese
doar o plăsmuire a dorinței sale de evadare. Porțile masive
de fier, ruginite, scârțâind la deschidere, dezvăluiau o lume
mult mai înfricoșătoare.
Speranța se sparse în milioane de cioburi ale neputinței, părăsindu‑i corpul, dar nu înainte de a‑i tăia sufletul zbuciumat.
Chipuri livide și crispate, peste care luna revărsa o paloare morbidă, o priveau de la geamurile fisurate ale clădirii.
Când fata își aruncă privirea înăuntru, un anumit obiect trecu sau păru să treacă. Zgomotul ușii, ce stătea să cadă la cea mai mică atingere, făcu ca ceata de șobolani albi să se piardă prin numeroasele crăpături din podea.
Pereții cojiți, tapați în unele locuri de pânzele păianjenilor, mirosul de mucegai și praful, îi refrigerau inima.
Timpul, obosit de atâta alergat, stătea nemișcat. Un ceas cu o singură limbă se încăpățâna să numere secundele ce treceau totuși multe, prin acel interior de cavou sigilat și uitat de lume. Lumina lunii încerca să reanime mediul amorf, plin de antichități. Canapeaua cafenie avea un aspect șubred și îmbâcsit. Două fotolii capitonate cu catifea roșie erau înghesuite în fața unei măsuțe din lemn masiv, pe care atârnau mileuri galbene și găurite. Tablourile schimonosite și florile ofilite amplificau angoasa. Prezența unei ființe vii în acea casă, ar fi părut oricui un sacrilegiu.
Înainta spre centrul camerei, lăsând în urma sa dâre de sânge.
— E cineva acasă ? Mă aude cineva ? strigă cu ultimele rămășițe de glas.
Nici un răspuns, doar chicoteli surde și o melodie amorțită îi gâdilau auzul. Un suflu cald împrăștia poze în toată încăperea: plimbări în parc, îmbrățișări, primul sărut, el. El și ea în toate pozele. Melodia Solamente tu a lui Pablo Alboran o purta în vremuri demult uitate. Spera să îl găsească, în camera de la etaj, de unde veneau sunetele.
Urcă cu greu treptele șubrede, învelite în flori de cempasuchil. Muzica se opri brusc.
Camera avea propia ei personalitate, antipatică și ursuză. Aceasta păstra intactă o solemnitate apăsătoare.
O păpușă cu un singur ochi, sprijinită de un pian șchiop,
o întâmpină. Zâmbetul ei sadic, cusut cu ațe putrede, o privea
direct în suflet, făcând‑o să tresară.
El nu mai este aici. Nu se va mai întoarce la tine, șopti păpușa.
Oglinda opacă i‑l dezvălui.
Nu ai fost tu vinovată, am fost eu. Pentru asta o să fiu mereu
aproape de tine. Atunci când nu o să mai ai pe nimeni lângă tine,
eu o să fiu acolo, să te prind de fiecare dată când o să cazi. Când
zâmbetul ți se va transforma în lacrimi, o să ți le șterg. Pentru că
nu mi‑am respectat promisunile… o să fiu acolo, lângă tine. Nu
te pierde. Luptă așa cum numai tu știi să o faci.
Îi zâmbi după care dispăru, întunericul instalându‑se în
cameră și în inima sa.
Ajutorul dat de sufletu‑i peticit cu durere sângerândă,
era prea puțin…” – Aripi smulse vol. I


13.
Aripi smulse

Nopţile îl prindeau mereu pe canapea. De acea dată aţipise devreme.
– Carlos, grăbeşte-te! Am nevoie de tine, aici!
Pe chipul ei senin se creiona un zâmbet inocent.
El se chinuia să ţină pasul, dar picioarele nu-l ascultau.
– Aşteaptă, te rog!
Extenuat, se prăbuşi în mijlocul camerei, urmărind lumina crepusculară care rămăsese în urma ei.
O briză rebelă, purta cu ea miros de vanilie şi cacao, invadând micul spaţiu. Speranţa lui se fărâma de zidul neputinţei. Tremurând, se ridică.
Râsul ei zgomotos îl făcu să se apropie de geam. Era acolo. Un punct alb într-un ocean verde.
Răsuflă uşurat. Femeia ţopăia de colo-colo desculţă, strivind firele de iarbă abia răsărite. Purta o rochie albă, imaculată. Trena capei negre lăsa în urmă dâre de smoală ce îmbâcseau peisajul, dar asta nu o întrista.
Simţindu-se privită, îşi ridică ochii verzi spre el. Îi zâmbi liniștită, deşi totul în jur se transforma într-un peisaj dezolant. Când totul deveni pustiu şi părăsit, ea îl strigă:
– Vino!
El aprobă din cap şi se grăbi să iasă. În acel moment, uşa se închise cu un zgomot asurzitor. Îşi acoperi urechile cu mâinile lui mari şi aspre. Voci de amăgiri dulci răsunau ca un ecou funebru.
Deschizând ochii, încăperea era cufundată în întuneric. Păşea cu greu, încercând să-şi croiască drum spre ieşire. Cu fiecare pas pe care-l făcea auzea un zgomot diferit. Unul care suna a bocet, un altul a disperare şi restul a oase frânte. Se ghemui lângă uşă şi închise din nou ochii, încercând să-şi liniştească trupul şi gândul.
Teama i se înfăşura pe suflet precum iedera. Ochii gri-verzi ai bărbatului se deschiseră şi un fior rece îi străbătu şira spinării.
Aruncând o privire debusolată în jur, putea distinge numeroşi ochi aţintiţi asupra lui.
Lângă şemineu, Eduardo îl fotografia.
– Uite! spuse, arătându-i o poză. Aşa arăţi acum, după ce nu ţi-ai ascultat inima. Putu să distingă poza în care era înfăţişat cu o gaură în dreptul inimii. Aşa arăt şi eu.
Un râs schizofrenic puse stăpânire pe Eduardo, înainte să dispară.
Carlos îşi cuprinse faţa între palme şi încerca să-şi liniştească pulsul accelerat. Când se făcu linişte, privi în faţă. Ceea ce văzu îl făcu să tresară. Julian stătea în faţa lui, analizându-l. Nu mai era acelaşi căpitan. Avea pielea vânătă, cu uşoare răni care-i sângerau. Ochii lui erau roşii şi scoşi din orbite.
– Sper să nu ajungi ca mine, spuse cu voce răguşită, venită parcă din străfundul pământului. Tu încă ai o inimă bună, nobilă. Ai grijă de tine, fiule.
Se făcu fum, lăsând în urmă un praf înecăcios.
– Nu-i asculta. Nu crede nimic din ce ţi se spune. Uită-te la mine.
Îngrozit, Carlos privi la fata care levita în faţa lui. Era învăluită într-o rochie roşie din satin, cu părul blond ca spicul grâului, ce-i atingea ușor umerii şi sclipiri albastre îi cuprinseră retina.
– Poţi să ieşi acum. Drumul spre ea este liber, strigă Amaya înainte să dispară.
Lumina reveni în cameră şi uşa scârţâi deschizându-se.
Carlos încerca să grăbească pasul, dar noi şi noi scări se adăugau. Nu ştia cât timp trecuse, nici câte mai avea de coborât pentru a ajunge la ea. Se opri pentru a se odihni. Nu mai găsea puterea necesară să continue.
– Sufletul ei nu se va mai întoarce la mine, şi eu nu mă pot întoarce la viaţă… auzi vocea avocatului aproape de urechea lui.
Printr-o sforţare se grăbi să coboare scările. Într-un final, ajunse în imensul salon al conacului Salazar.
– E cineva aici? Mă aude cineva?
Nici un răspuns, doar o melodie tristă de pian îi gâdila auzul. Un suflu cald îl înconjură. Melodia It’s hard to say goodbye a lui Michael Ortega umplea pustietatea salonului. Mirosul de vanilie şi cacao îi îndrumă paşii până ajunse lângă un pian negru plutitor. Pe acordurile tristei melodii, o auzi pe Rocio şoptindu-i:
– Ea nu mai este aici. Nu se va mai întoarce la tine.
Pe măsură ce melodia continua, silueta Aliciei se contura la pian. Era îmbrăcată într-o rochie neagră de voal, cu părul roşu, mult mai aprins decât îl ştia el, care-i atârna greoi până la talie. Nu putea decât să privească cum degetele ei subţiri atingeau clapele pianului.
Nu ştia ce forţă stătea între ei, deoarece nu putea înainta spre ea. Ar fi vrut chiar să alerge până la ea, să o îmbrăţişeze, să o atingă, dar era ţintuit pe loc. Alicia cânta în continuare fără a să acorde importanţă prezenţei lui.
Carlos simţi în acel moment cum inima i se frânge în mii şi mii de bucăţi. Acea atmosferă mutila orice speranţă. Acum, când ea nu-l mai privea aşa cum o rugase de nenumărate ori, conştientiza că ei se aflau în lumi diferite. Că spaţiul minuscul care-i despărţea era atât de adânc încât nici toate regretele, nici toată dragostea nu-l puteau umple.
Când melodia se termină, Alicia îşi ridică privirea.
Acei ochi de culoarea turmalinei negre îl cutremură. Se întreba unde dispăruseră acei ochi de un verde sălbatic şi strălucitor. De ce acum erau negri şi reci. Privindu-i fix pe ai lui, îi crestau sufletul.
Ea se apropie, punându-şi mâinile de gheaţă pe faţa lui.
– Îţi mulţumesc că m-ai iertat. De atât mai aveam nevoie pentru a fi cu adevărat liberă. Ştii?! Îl mângâie uşor. Deja îmi este dor de tine. De ochii tăi calmi și fulgerători deopotrivă. De părul tău, degetele ei îşi croiau drum printre firele de păr ale bărbatului.
Carlos tremura sub atingerea ei. Chipul alb ca varul, buzele de un roşu aprins ce nu reuşeau să deseneze nici măcar un fir de zâmbet îl întristau. Cât ai clipi, Alicia veni în spatele lui și-l îmbrăţişă. Continuăa cu o voce stinsă şi cu respiraţia întretăiată:
– Zâmbeşte… unui ieri ce s-a scurs grăbit ca o ploaie de vară. Pictează… un azi fără început sau sfârșit. Visează… la o viaţă fericită şi mai liniştită. Eu îţi voi veghea paşii. Fii fericit, iubitul meu!
După ce îl sărută pe gât, dispăru.
Întunericul se instală în cameră şi în inima lui Carlos.” – Aripi smulse vol. II

Acesta este finalul în oglindă al romanului. Sigur nu l-ai observat?! 😉

Anunțuri

De ce Aripi smulse? De ce coperta aceasta?

Este imperios necesară o explicaţie a titlului romanului şi implicit a copertei sale, care induce cititorul în eroare. Nu mare este uimirea lor atunci când descoperă un roman poliţist şi nu unul fantasy.
Aripi smulse a fost decizia finală deoarece:
– în pofida a tot ceea ce se spune despre ea, Alicia ia sub aripa sa protectoare suflete rătăcite;
– două suflete îşi împreunează aripile pentru a proteja o iubire inocentă (Beba şi Juan Diego);
– personajelor le este greu să aibă speranţe şi vise atunci când le-au fost smulse înainte să le aibă;
– atunci când au avut încredere în persoanele de lângă ele, acelea le-au smuls-o voit sau obligaţi de împrejurări;
– atunci când au avut nevoie de sprijin au primit în schimb umilinţe, durere şi lacrimi;
– unii nu cred în iubirea adevărată pentru că le-a fost smulsă înainte să cunoască una, iar alţii nu au mai lăsat mugurii unei iubiri vechi să încolţească în inimile lor;
– propriile vieţi nu mai sunt în mâinile lor, ci în mâinile unui păpuşar nebun, care-i pândeşte din umbră (aripi smulse=vieţi smulse)
Coperta=hiperbolă. Alegerea ei se explică în felul următor.
Avem:
– fata cu părul ei roşu asemeni Aliciei Salazar, personajul principal feminin;
– îmbrăcămintea ce ne duce cu gândul la femei cu sânge nobil, porecla Aliciei (Ducesa)
– cerul ce indică vremurile tulburi care s-au abătut asupra oraşului El Fuerte;
– ariditatea locului ca terenul „minat” pe care calcă fiecare personaj, căci toţi poartă după ei secrete care le marchează viaţa şi le-o influenţează şi pe a celor din jurul lor.
Aripile negre au multiple semnificaţii:
– fiind Alicia purtătoarea lor semnifică viaţa grea, plină de mister şi suferinţe a acesteia;
– aripile, gândite ca reprezentând viaţa, de culoare neagră, semnifică şi vieţile care stau sub mantia neagră a morţii, gata să fie sacrificate.
După numeroase încercări, am realizat că titlul nu este pur şi simplu titlu, ci chintesenţa actului scriitoricesc.

Lansare de carte ~ Aripi smulse (vol. I si II)

Vă invităm cu drag, în ziua de 14 ianuarie, în cadrul lansării romanului Aripi smulse (vol. I si II).

“Aripi smulse” este un cocktail literar fermecător, cu tuşe de policier, marcat de aroma exotismului locului geografic, despre putere şi puterea dragostei, despre vise numite sau nenumite, ascunse în cotloanele întortocheate ale unor suflete fragile, despre trufie şi nostalgii delicat tăinuite, despre rătăcire ca drum al regăsirii, dar şi despre rătăcire ca fundătură întunecată, despre sentimente şi resentimente, despre pierzanie şi moarte, despre vinovăţie.” – Mihail Soare

Invitat special: Ana Nedelcu – filolog, scriitoare, editor de carte, traducător, trainer în Scrierea Creativă şi reprezentant în România al World Poetry Canada & International

Proiect realizat în parteneriat cu editura “Smart Publishing” Bucureşti şi Anticaffe New Experience Ploieṣti.

Detalii event aici https://www.facebook.com/events/1139239989458295/?active_tab=about

Vă aşteptăm cu drag!

Ar putea fi

Sunt replica ştearsă a ceea ce lumea ar vrea să fiu, dar nu sunt nici pe departe ceea ce şi-ar dori sufletul meu.
Pot fi multe lucruri pentru cei din jur. Pot zâmbi când ei zâmbesc, pot plânge când ei plâng, pot părea îngrijorată, entuziastă sau melancolică. Pot să-ţi fiu prietenă, confidentă, soră, iubită, înger sau demon. Pot aduce, cu un singur cuvânt, alinare sau disperare. Îţi pot fi pedeapsă sau binecuvântare. Te pot judeca sau ierta. Îţi pot face raiul nemilos şi infernul dulce.
Pot ignora durerea pe care greşelile noastre mi le provoacă, o pot ascunde, pot zâmbi chiar dacă aş vrea să plâng. Te pot minţi cu zâmbetul pe buze că totul e bine. Te pot ierta, dar nu voi uita trădarea. Stropii ei distrug tot şi mă transformă în ceea ce nu mai vreau să fiu: o femeie de piatră cu suflet de tinichea.
Îmi ucid iubirea, îmi aduc durere, îmi smulge aripile
Şi aş putea trece şi peste asta, te-aş putea minţi din nou, aş putea chiar să mă mint pe mine. Nepăsarea ta îţi va aduce nepăsarea mea.
În schimbul suferinţei pe care o provoci îţi voi da şi mai multă suferinţă. Vei simţi şi tu răsuflarea rece a deznădejdii şi îţi vei dori să nu mă fi neglijat vreodată. Vei simţi atingerea rece a sfârşitului.

Dar atunci va fi doar… PREA TÂRZIU

  • Alicia Salazar

Urmele trecutului

– Mulţumesc că ai venit, dragul meu! Sper ca în noaptea asta să putem vorbi, merse în direcţia lui.
-Hei! Tu acolo, eu aici, delimită Carlos spaţiul dintre ei, făcând semne cu mâinile.
– Nu o să crezi nimic din ce îţi voi spune, nu? se opri la câţiva paşi de el.
– Dacă ceea ce cauţi este complicitatea mea, te înşeli. Dacă vrei să-ţi mărturiseşti delictele, secţia de poliţie este locul ideal şi indicat.
-Te-am chemat aici pentru a vorbi cu onestitate, îşi frecă mâinile una de cealaltă, anxioasă.
– Asta! aplaudă efervescent.Atunci fii sinceră! Hai să fim sinceri! Asta e perfect! Să îcepem prin a şti de ce m-ai abandonat în ziua nunţii, ţipă nervos.
– M-am gândit de mii de ori, dar cu cât mă gândesc mai mult, sunt tot mai convinsă că trebuie să tac, dădu un pas înapoi, neîncrezătoare.
– Alicia, tu crezi că eu am cu adevărat încredere în tine? Faptul că te-ai întors nu mai reprezintă nimic pentru mine. Nu mai are nici o valoare. Mai mult, de ce ai făcut-o?
Lacrimile ei se scurgeau în interior sub forma unor picături de rouă, bucăţi de suflet, în mici stropi cristalini,…

– fragment Cap. 2 Reminiscențe

 

El spunea că încrederea nu trebuie să fie doar verbală, aşa că atunci când ea era neînţeleasă de toţi, el trebuia să păşească în faţă, apărând-o. Să-şi folosească încrederea lui pentru a o proteja. Să-şi folosească zâmbetul ca să alunge toate lucrurile care o nelinişteau.

Atunci când ea l-a îmbrăţişat pentru prima dată, a realizat că atunci când te îndrăgosteşti de acea persoană, pentru că vrei să fii cu ea, eşti dispus să faci orice. Când te-ai îndrăgostit de acea persoană, pentru el, de asemenea vei fi capabilă să renunţi la tot.
Pentru el, s-a forţat să fie mai curajoasă şi mai puternică. Chiar dacă inima-i era în suferinţă nu a contat pentru că…
Pentru că a realizat că adevăratul înţeles al lui Te iubesc câteodată înseamnă că nu trebuie să fie împreună cu el pentru a-l spune.

Între aceste variabile stau confortabil: trecerea anilor, neînţelegerile şi secretele.

Cap 2. Simfonie de sentimente

– fragment –

Alicia se trezi în urma a cel puţin trei ore chinuite de somn. Se ridică şi se îndreptă, sprijinindu-se de pereţi, spre baie.
Lăsă apa să curgă şi în timp ce aburii se ridicau ca o pâclă umedă şi fierbinte, se aşeză pe marginea căzii. Ar fi dat orice, numai să fie lăsată în pace. Simţea că oamenii din jur începeau să o sufoce şi nu-i păsa. Era o stare plăcută şi ameţitoare. Nici nu mai realiză că era îmbrăcată şi intră sub duş. Telefonul suna, ştia că era Matias. Ştia cu atâta certitudine că rămase nemişcată, părul lipindu- i-se de faţă. Sună din nou. Se dezbrăcă prin mişcări mecanice, ţinându-şi respiraţia ca şi când acele mişcări lente şi liniştea puteau să schimbe cursul lucrurilor care i se întâmplaseră până atunci. Soneria se auzi din nou. Ieşi de sub duş, îşi puse un prosop de jur-împrejur şi se întoarse în cameră, lăsând dâre de apă în urma ei. Telefonul era pe cearceaf, negru, mic. Îl privi fără să îl atingă. Sună din nou, permiţându-i să vadă un număr necunoscut. În acel moment auzi un bărbat. Dacă sună vreodată, înseamnă că am murit. În acel moment, fugi. Fugi şi nu te opri, pentru că nu voi mai fi lângă tine să te ajut. Dacă ajungi vie, oriunde vei ajunge, bea o tequila în memoria mea.
Apa i se scurgea de pe corp, formând în jurul ei o baltă. Telefonul continua să sune, şi ştia că nu trebuie să răspundă. Într-un final îl luă şi îl opri. Vocea îi repeta: Fugi!
Frica veni pe neaşteptate, foarte diferită de tot ceea ce simţise până atunci. Acum era o explozie de sentimente şi de nebunie ce o făcură să ţipe scurt, sec, ducându-şi mâinile pe cap. Picioarele nu o mai puteau susţine,
astfel încât căzu pe pat. Privi în jur: pereţii albi, tablourile cu peisaje frumoase, tot ceea ce ea colecţionase pentru ca acesta să fie un cămin cald şi confortabil. Se văzu în oglinda mare de pe uşa şifonierului: aproape dezbrăcată, udă, şuviţe de păr lipite de faţă şi, printre ele, ochii verzi ieşiţi din orbite.

Amintirile

Suspin după suspin respira şi lacrimile prin suflet îi rătăceau. Amintirea trecutului său trist şi dureros o amorţea… Realiza că se transforma în ceea ce nu voia şi contra căreia luptase încontinuu: o femeie de piatră cu suflet de tinichea.

Cap.5 – Damnarea unui suflet rătăcit, Aripi smulse – Corina Savu

Amintirile, bucăţele smulse din noi, dăruite celorlalţi. Bucăţele de zâmbete desenate pe nisipul sclipitor al plajelor şi spălate de pletele sinilii ale valurilor mării. Bucăţele de timp scurse din clepsidra clipelor de neuitat. Bucăţi de inimă dăruite în stânga şi-n dreapta, pe negândite, dintr-un impuls al iubirii.
Unele au parfum dulce ce rămâne impregnat pe nervul olfactiv, altele miros de fum ce se prinde de noi ca o pâclă ce îmbâcseşte sentimentele şi gândurile.
Unele sunt boboci de flori udaţi şi dincolo de eternitate, altele sunt flori uscate, păstrate între cărţi antice cu pagini îngălbenite.
Altele sunt păsări ce şi-au uitat drumul spre casă.

Amintirile… tiocuri înfipte în minţi chinuite. Spini ce străpung tălpile goale ale visătorilor ce s-au lăsat seduşi de cuvinte deşarte şi ispititoare. Izul deziluziilor ce cuprind inimi firave şi ghearele negre ce lasă răni adânci pe suflete naive.
Când au puterea să ne transforme, am vrea să le ştergem…

„Eterna” fericire

 

 

Cine ar putea spune că este uşor să trăieşti cu Alicia, o femeie aflată mereu în vizorul poliţiei? Doar Beba.
Poate datorită faptului că nu există în arhivele poliţiei sau al oricărei alte instituţii. Este doar un nume: Beba. Doar străzile pe care a mers desculţă, a privit descumpănită în jurul ei, a îndurat frig şi foamete, o mai pot recunoaşte. Pentru ele, ea nu este un simplu nume, ci un suflet inocent, al cărei inimi nu a putut fi pătată de umilinţele societăţii.
Destinul ei, ca al multor altor personaje ale romanului, se schimbă din momentul în care o cunoaşte pe misterioasa Alicia Salazar, Ducesa. O consideră o soră mai mare, un exemplu de urmat deşi argumentele îi sunt contestate.
Atunci când pătrunde din lumea nimicniciilor în lumea opulenţei, se menţine pe linia dignităţii, a bunei credinţe. Nimeni nu reuşeşte să-i vadă rănile sufleteşti, adânci şi sângerânde, pentru că le bandajează cu veselie exacerbată şi inocenţă.
Viaţa nu o va îmbrăţişa cu bucurie şi fericire deplină. Frumoasa fată ce şi-a păstrat zâmbetul şi după uragan, va trebui să-şi împartă inima între iubirea necondiţionată faţă de Alicia şi prima iubire, cea necunoscută, primul fior; poliţistul Juan Diego.

Citeşte Aripi smulse pentru a cunoaşte povestea Bebei.

PS: nu rata filmuleţul de prezentare de mai sus 🙂

Un fragil supliciu

Privea singurătatea din jurul ei și asculta liniștea apăsătoare a conacului. Se simțea prizoniera unui bol de cristal aruncat într-un colț liniștit și nevăzut. Dintr-odată frica și neputința puneau stăpânire pe el, agitându-l în toate părțile cu o putere imensă. Plictisite să se joace, îl aruncau cu susul în jos, într-un subsol întunecat, izolat.

Toate începuturile poartă în ele un sfârșit, pe care l-am renegat, sperând la nemurire. Umbra lui vine ca o mare zbuciumată de furtună, înghițind totul în calea sa. Cel ce are să stingă bătăile plăpânde ale inimii, să întunece ultima sclipire din privire și să lase în urmă o plajă deșertică.
Secundele ce mai rămân se transformă în amintiri.
Am obosit și trupul dorește să se oprească, să se ascundă de ochii lumii nebune în care trăiesc și, pentru o milisecundă, să par fericită.
Picuri înghețați s-au lipit de aripile sufletului. Se smulg una câte una, dezgolindu-mă în fața lumii. Sentimentele se pitesc în nimicnicia ființei mele. Inima își construiește fortăreață.

Nu pot decât să urlu, dar cuvintele-mi sunt tăcute și…
Și dacă ar urla toate femeile de pe lumea asta, nu ar putea să-mi acopere nici măcar șoapta.

Confruntarea trecutului

Alicia simţi adânc în inimă dispreţul lui.

– Ce vrei de la mine?
– Ce vreau de la tine…, încetând să o mai privească. Îşi scoase o ţigară şi o privi din nou. Să îi admire ochii stinşi de frică îl excita. Ce crezi tu că aş vrea eu? întrebă cu sarcasm.
Încerca să ignore întrebarea deoarece răspunsul o îngrozea. Se simţea insignifiantă lângă el.
– Am încercat să îţi explic atunci, spuse cu lacrimi în ochi. Am încercat să îţi cer iertare, dar nu ai vrut.
– Ce uşor! Mă nenoroceşti şi apoi vrei să îţi ceri scuze. Uită-te bine la mine, îi porunci cu dispreţ. Crezi că am venit până aici ca să îţi cer explicaţii? Ea negă din cap. Totuşi, putem încerca ceva, se rezemă de spătarul scaunului, trăgând din ţigară. Eu distrug tot ce eşti acum şi tot ce ai şi după aceea îţi explic şi îţi cer şi iertare. Aşa poţi verifica cât de mult îmi doresc eu, în acest moment, explicaţiile şi scuzele tale.
Alicia înghiţi în sec. Văzând în ochii lui o ameninţare reală, i se făcu pielea de găină. Speriată, se ridică pentru a fugi.
– Unde crezi că pleci? o prinse de încheietura mâinii.
– Nu vreau să te mai ascult, îşi smucea mâna pentru a se desprinde de el.
– Îmi pare rău, dar va trebui să o faci, ameninţă. Eu am pierdut trei ani din viaţă, căutându-te. Nu se întâmplă nimic dacă iroseşti şi tu trei minute să mă asculţi. Eşti datoare, strânse mai tare.
– Mă doare, spuse Alicia.
– Stai jos şi îţi dau drumul. Am avut destul timp să mă gândesc, recunoscu, eliberându-i mâna. Am reuşit să adun toate momentele petrecute împreună. Am făcut calcule. Am cheltuit cu tine bani, timp, dragoste, timp de două luni. Două luni în schimbul unei iubiri false. M-a costat cam mult, nu crezi?

Am încercat să rămân calmă, dar… Să retrăieşti coşmarul vieţii tale este într-adevăr un fragil supliciu.
Nici nu-i pot pronunţa numele.
Tu o poţi face?

semnat Alicia Salazar