Lucruri reale

Depresia din ultimii ani a împins-o să se gândească la nenumărate forme de a muri. Se gândise la pastile sau o injectie. Susţinea că erau metode nedureroase şi eficiente. Se gândise şi la un pistol, cu ţeava în gură, cu un deget pe trăgaci. Fusese atrasă de ideea de a cădea de la înălţime, dar nu voia să sară, ci mai degrabă s-o împingă cineva. Ultima fantezie fusese mai elaborată: o barcă cu vâsle în largul mării, greutăţi care să o tragă la fund. Ideea de a dispărea i se părea cea mai atractivă, misterul care l-ar fi lăsat în urmă.
Simţea cafeina din cafelele băute în timpul acelei zile de vineri. Începea să devină agitată. Ridică mâinile şi văzu că-i tremurau.
Nu era nici o barcă aici, desigur, nici un pistol şi nici un flacon de pastile. Avea o curea, dar ideea nu era bună pentru planul ei. Şi mai avea cuţitul.
Lăsă cartea de joc lângă ea şi curăţă lama cuţitului cu tricoul. Era o prostie, ştia, nu avea nici un rost, nici o noimă, dar voia să fie curat.
Se linişti. Mâinile nu-i mai tremurau. Se temea de multe lucruri: de ceea ce avea să vină după, dacă Victor nu ajungea la timp, dar nu de durere. Durerea nu o speria.
Când soarele atinse în sfârşit orizontul la apus, cerul se schimbă brusc, căpătând o nuanţă roşiatică; ştia că aşteptase suficient. Poate Victor nu ajungea la timp. Se gândea la apropierea întunericului.
Se gândi preţ de-o clipă să se roage, „Pentru ce? Pentru iertare?”, doar ca să-şi dea seama că nu avea cui să se roage. Nu credea în Dumnezeu. Afirmase asta toată viaţa, instinctiv, fără să se gândească, dar acum, pentru prima dată putea privi înăuntrul ei şi putea afirma acest lucru cu totală convingere. Nu credea.
Începu cu braţul stâng. Prima tăietură fu de încercare, de explorare. Chiar şi acum, la capăt de drum, continua să fie ea însăşi; nu sărea când o putea lua pe ocolite. O duru mai mult decât crezuse. Era-n regulă totuşi, nu era nimic, ştia că poate suporta. De ce?

o să aflati în noul roman care va fi publicat anul viitor 😀

Anunțuri

Fragment din noul roman semnat de autoarea Corina Savu

Bookcaffe

Despre titlul noului roman pot să spun că este o enigmă totală.

Se simţea epuizat, atât din cauza orei înaintate din noapte cât şi din pricina agitaţiei de peste zi. Ploaia avea o contribuţie semnificativă la starea lui de agitație.

Se făcuse ora trei şi zece minute. Ploaia se oprise, dar fulgerele continuau să lumineze străzile inundate ale cartierului Sacromonte din Granada.

Ceea ce-l deranja cel mai tare era faptul că, numele lui Santiago începea să fie folosit în contextul unei conspiraţii.

Era de neconceput.

Santiago Morales. „Lupul blând” aşa cum fusese poreclit. Un om taciturn, dar semnificativ, cu rădăcini stabile în Comandament şi nu numai. Expresia vie a luptătorului.

A-l asocia, indiferent cât de puţin şi vag, cu lumea traficului cu arme, era ceva de necrezut. Era dincolo de orice înţelegere raţională că Santiago ar fi făcut parte dintr-o organizaţie ca cea a Scorpionului.

Explicaţia trebuia să se afle…

Vezi articol original 506 cuvinte mai mult

O carte veche

Am găsit cartea într-un autobuz. Un bărbat cu păr blond, cu o pălărie de paie, s-a pregătit să coboare. Am reușit să strig că şi-a uitat cartea, dar el, cu jumătate de corp în fața ușii, mi-a spus s-o păstrez. E al lui, a strigat la mine când a coborât și autobuzul și-a reluat drumul.
Era o carte nu foarte mare, dar foarte veche. Se observa că a fost citită de mai multe ori, de sute sau mii de oameni. Curios, nu avea titlu. O nevoie imperioasă de a-i cunoaște conținutul m-a făcut să încep să citesc.
Era vorba despre un individ de clasă mijlocie, cu o familie disfuncțională și o slujbă mediocră, care îl frământau din cale afară. Într-o zi, decide să se sinucidă. Astfel, se duce pe o plajă, unde un dig artificial, creat cu pietre naturale, ducea la un far.
Subiectul începe să meargă pe acel drum de pietre inegale. Pe marginea stâncoasă, valurile se sparg în agitație, ca și cum ar fi vrut să înghită docul.
În acel moment sinuciderea începe să prindă contur. În primul rând lent, dar pe măsură ce înainta în gândul lui, viteza creștea dramatic. Simte că zboară. Sare de pe o stâncă pe alta, vântul și briza lovindu-i dureros fața.
Simte o bucurie ciudată în piept și inima lui vrea să plece, dar persistă profund frustrarea: nu și-a atins scopul.
Apoi se îndreaptă spre mare, unde undele gigantice formează un zid imens de apă înainte de a exploda pe plajă.
Acest lucru poate funcționa, credea el.
Rupându-și hainele, intră în mare, în locul unde valurile se spărgeau. Un val colosal se ridică la câțiva metri. Omul este aruncat cu mare forță spre fundul mării.
Când în cele din urmă își trage corpul la suprafață, vede cu oroare că un al doilea val, mai mare decât primul val, îl va izbi. De data aceasta, corpul său este aruncat spre plajă, unde, în cele din urmă ajunge pe nisip.
Expiră ferm și își dă seama că este încă în viață …
În acel moment, autobuzul se oprește brusc, simt o lovitură puternică și toți pasagerii sunt aruncați înainte. Am lovit un camion imens. Coborâm și ne dăm seama că suntem pe o plajă.
Jumătate gol și complet ud, un bărbat, cu o pălărie de paie ne privește din nisip cu surprindere, cu un zâmbet trist pe chip…

Leapșa: 6 lucruri pe care nu le-am făcut până acum

Să mă gândesc la cele 6 cele mai râvnite 🙂

❤ Mi-aş dori un tur al Americii de Sud (să mai zic că sper ca într-o zi să vizitez Mexicul, Columbia şi Argentina şi Peru şi… :)). M-am imaginat un fel de doamna Barbara chiar dacă nu are un destin fericit. Făcând abstracţie de părţile negative, să fiu stăpână peste acele meleaguri rupte de lumea mondenă, tehnologie etc. Minunat. Şi, da, când două se bat a treia câştigă, rămân eu cu Santos Luzardo. 😀

Gallegos 03

❤ Mi-aş dori tare mult să colind mări si oceane cu o corabie, dar numai dacă se numeşte Black Pearl şi, bineînţeles, în compania căpitanului Jack Sparrow.

11-Things-You-Didnt-Know-About-Pirates-of-the-Caribbean-The-Curse-of-the-Black-Pearl-10

69393d341d594ef8c5c9aac4ac16223c

 ❤ Nu am avut ocazia să merg la circ, nu cel cu animale, ceva gen Cirque du Soleil. Cu cât anii au trecut s-a evaporat şi dorinţa aceasta. Totuşi, Erin Morgerstern mi-a trezit din nou curiozitatea cu un altfel de circ, Circul nopţii. Oare cum o fi?

❤ Să mai pun şi Coreea de Sud pe listă, pe lângă k-pop, seriale, mâncare, am descoperit şi mulţi autori talentaţi precum: Young-Ha Kim – Am dreptul să mă distrug singur, Kyung Suk Shin – Voi fi acolo.

❤ Aş vrea să călătoresc în timp, în vremuri apuse ca Anne Boleyn, Anna Karenina, Scarllet O’Hara etc. (baluri, vestimentaţie, tradiţii)

maxresdefault

Dans, păcat că am renunţat prea devreme la el, aş mai vrea… gen bachata La Alemana, Ataca Jorge.

Dacă vă place tag-ul vă invit să participaţi! 🙂

Un gând tomnatic

Lasă povestea să fie precum apa care poate fi recuperată. Permiteţi tuturor inversărilor să fie simple şi obişnuite. Lasă floarea care înfloreşte frumos să nu se întâlnească cu acea pereche de mâini care o va culege. Lasă ochii şi urechile să nu fie manipulate de iubire. Lasă promisiunile să aibă un început şi un sfârşit. Permite cântecului final să revină la melodia iniţială. Drama încă nu a început. Fericirea încă aşteaptă ca iubirea să dea roade. – fragment roman

Încă nu-i timpul – Corina Savu

Rândurile Evei

 Aveam…

Pe geană agăţat un fluture-oranj

Să fie tristeţa un simplu miraj,

Lacrima rece să-mi şteargă

Oglinda durerii s-o spargă.

Aveam…

Pete de roșu pe buze fierbinți

Sunt eu, un suflet ce-l simţi

În picuri de lavă ne scaldă

Şi lasă-ţi gândul la mine să cadă.

 

Aveam…

Un zâmbet dinspre suflet spre buze

De pe gânduri sub pleoape,

Dintre stele printre noi

Strălucitoare, colorate şi moi.

Încă nu-i timpul, dar îl simt

Sfârşitul e aprope, presimt

Orele trec pierdute-n uitare

Ce mai am azi, oare?!

Am…

Mâini ce se-ntind în zadar

Amintiri dulci amestecate cu amar

Visuri născute din uitare

Un suflet ce caută alinare.

Am…
Cutia Pandorei ce poartă scrijelit pe ea un cod
Ce duce spre un viitor incert, legat cu nod.
Acuarele monocolore ce-mi pictează viaţa
Albe, negre şi reci ca gheaţa.
O cicatrice cu resturile unui naufragiu
Gravată cu al inimii sufragiu.

Am…
O…

Vezi articol original 210 cuvinte mai mult

Realitatea amintirilor

Amanda stătea în dormitor, ascultând vântul care urla afară, în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniştită chiar decât cu câteva zile înainte, când zăcuse în sufragerie, pe canapea. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini veniţi să inspecteze situaţia ei.
Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa dormitorului era deschisă, Amanda nu auzea nici un zgomot.
Nimeni nu venea la ea, toţi închipuindu-şi că preferă să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singur era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Amanda. Dacă-ar fi fost vorba de o tristeţe care să-i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi îndurat-o, la fel cum îndurase şi alte lovituri. Dar alături de amintiri, mai erau teama, remuşcările şi chinul unei conştiinţe dintr-o dată trezite. Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru toate lucrurile pe care le făcuse, regretându-le cu o teamă copleşitoare. – fragment roman nou

Scriu, pentru că dacă nu aș scrie…

Scriu pentru că tu mergi, el respiră şi ea cântă. Pentru că vreau să joc hopscoth, pentru că am mai mult de o sută de ani de singurătate şi pentru că încă nu-l pot găsi pe Pedro Paramo. Pentru că vreau să fiu prietenă cu Paulo Coelho, vreau să-i strâng mâna lui Isabel Allende şi să-l sărut pe Jose Luis Peixoto.
Scriu pentru că, fără să fii decis niciodată, m-am născut să fac parte din această branşă. Dintre cei care suferă de o boală mortală numită melancolie şi-şi pun toată inima-n cuvinte.
Scriu pentru că este singura modalitate prin care știu că nu-mi pierd capul, sau mi-l pierd, da, într-o piscină de versuri în care poemele înotau ca pești luminoși și flămânzi.
Scriu pentru că îmi place. Pentru că te iubesc, pentru că îl iubesc, pentru că o iubesc. Pentru că iubesc iubesc viața, așa cum iubesc moartea.
Scriu pentru tine. Pentru că m-ai citit și când m-ai citit te-am cunoscut și știu că ești acolo și știu că mă asculți. Și eu scriu pentru cei care nu mai sunt, pentru cei care au trecut în nefiinţă. Pentru ei scriu cu venerație.
Scriu, pentru că dacă nu aș scrie, nu aş fi eu.

Karma

Lasă povestea să fie precum apa care poate fi recuperată. Permite tuturor inversărilor să fie simple şi obişnuite. Lasă floarea care înfloreşte frumos să  nu se întâlnească cu acea pereche de mâini care o va culege. Lasă ochii şi urechile să nu fie manipulate de iubire. Lasă promisiunile să aibă un început şi un sfârşit. Permite cântecului final să revină la melodia iniţială. Drama încă nu a început. Fericirea încă aşteaptă ca iubirea să dea roade.

Pablo Acosta

Roman în lucru 😉

 

Tu, scuza perfectă pentru tristeţe

Astăzi sunt trist şi tu eşti scuza perfectă pentru tristeţea mea. E surprinzător cât de repede se pot schimba lucrurile. Totul era bine. Se putea simţi atâta fericire. Nu ştiu când s-a destrămat totul. Dintr-odată, într-o dimineaţă, m-am trezit fără tine. Fără îmbrăţişările tale ce purtau numele de nu te îngrijora pentru că totul va fi bine, fără puterea pe care mi-o dădeai ca să înfrunt lumea. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Poate a fost trecerea timpului sau simplul fapt că lucrurile au şi un final. Aveam totul şi acum nu-mi rămân nici măcar cuvintele că o să te aştept dacă ai să te întorci într-o bună zi. Există pe lumea asta persoane care au slăbiciuni. Tu eşti a mea. Sunt sigur că aş lăsa totul dacă drumurile noastre se vor intersecta din nou. Amândoi ştim că încă te iubesc. Poate am găsit femeia perfectă, dar îmi lipsesc imperfecţiunile tale, stilul tău de a face lucrurile prost şi zâmbetul tău capabil să repare distrugerile provocate de cuvintele tale. Privirea ta… Cum reuşeai să vorbeşti fără să deschizi gura. Modul de a striga te iubesc în linişte. Poate din toate aceste cauze nu sunt fericit, deşi am nenumărate motive să fiu.

Fericirea mea a fost ascunsă mereu sub aşternuturile tale. Nu ştii cât de trist este să dorm cu cineva şi să te visez. Vreau să te uit, dar mereu sfârșesc prin a-mi aminti de tine. Nu ştii cum mă simt când caut printre oameni ochii tăi, când mi se pare că te aud şi când inventez mângâieri cu mâinile tale. Chiar şi atunci când cineva sună la uşă, îmi imaginez că eşti tu. Şi când ţi -am deschis îmi spui să lăsăm deoparte orgoliile prosteşti şi să începem de la zero. Dar nu eşti tu. Aş vrea să am suficient curaj să strig că încă te iubesc. Şi că fiecare te iubesc este un glonţ trimis cu speranţa că-ţi va atinge inima şi-ţi vei da seama că mă gândesc la tine. Rămân cu speranţa că, într-o zi, ne vom întâlni şi că trecerea timpului nu ne v-a fi afectat câtuşi de puţin. Şi dacă îţi voi spune că te-am uitat, să nu mă crezi. Inima mea gândeşte invers. Nu ştii de câte ori mă învinovăţesc pentru acea noapte când m-ai rugat să mă întorc la tine. Ar fi trebuit să alerg în braţele tale. Însă, mi-am lăsat orgoliul să iasă învingător. Poate în acel moment am crezut că voi fi capabil să te uit, dar nu. Acum sunt eu cel care nu mai are dreptul să-ţi spună că de când te-am pierdut sunt capabil să mă regăsesc doar în amintirile noastre, în acea iubire ce ar fi trebuit să dureze o veşnicie. Nu ştiu dacă îţi vei mai aduce aminte de mine sau de acea după-amiază în care ţi-am jurat că nu voi înceta să te iubesc.

Nu ştiu dacă mai cauţi printre lucrurile tale resturile unei iubiri ce s-a terminat înainte să ne aducă împreună. Poate asta a fost greşeala. M-am speriat când am văzut că sentimentele îmi fug printre degete. Că nu mai puteam controla ce simţeam în preajma ta. Pentru că erai tu erai cea care- îmi dirija paşii. Într-un final a fost teama că într-o zi te voi pierde şi de aceea te-am pierdut. Ne-am pierdut.
Astăzi nu mai am certitudini, dar sper ca atunci când ne vom reîntâlni, să am suficient curaj să-ţi spun că încă te iubesc. Că există iubiri ce vor fi mereu prezente, indiferent dacă vor trece câteva luni, câţiva ani sau o viaţă.