Un final în oglindă

1.
Nopți de martie

— Te rog, iartă‑mi îndrăzneala, spuse bărbatul. Am nevoie
de tine, aici ! zâmbetul lui era magic. Alicia, grăbește‑te !
Ea se chinuia să țină pasul, dar picioarele‑i erau ca de
piatră.
— Așteaptă, te rog !
Extenuată, se prăbuși în mijlocul străzii. Privirea i se pierdu
în depărtare, uitându‑se, o perioadă lungă de timp, la lumina
crepusculară ce rămăsese în urma lui. Tremurând, se
ridică.
Adierea blândă a vântului purta frunzele arămii în brațele
deschise ale șoselei. Multe își găseau sfârșitul, strivite, sub
pașii ei mărunți și dezgoliți. Voalul rochiei albe mângâia
asfaltul prăfuit, iar pletele ei purpurii acompaniau zborul
molatic al fluturilor.
Tunetele se apropiau, împingând albastrul cerului. Nu
exista îndoială că furtuna se apropia. Norii se încolăceau, se
rostogoleau, acum negri, apoi violeți și din nou negri.
Se ghemui la poalele unui copac secular acoperindu‑și
urechile cu mâinile ei mici.
Zgomotele se pierdură în neant, iar ceața stătea lângă ea,
privind‑o. Ochii de smarald ai fetei se deschiseră și un fior
rece îi străbătu șira spinării. Aruncând o privire speriată în
jur, putea distinge numeroși ochi ațintiți asupra ei.
Frica i se cuibărise adânc în suflet. Ceva îi atinse spatele,
dar nu văzu nimic. Nimic ce putea fi văzut.
Vino, vino cu noi !
Ecouri ascuțite se auzeau din toate părțile.
Nu‑i asculta. Nu crede nimic din ce ți se spune. Uită‑te la mine !
Înlăcrimată, Alicia privi la fata ce levita în fața sa. Învăluită
într‑o rochie neagră din satin, părul roșu ca focul, ce‑i atârna
greoi până la talie și sclipirile verzi, îi cuprinseră retina.
Simțea o familiaritate ieșită din comun. Era convinsă că o
cunoscuse undeva.
Fugi, fugi ! strigă fata, înainte să dispară.
Într‑o explozie de frică o rupse la fugă. Crengile copacilor
îi crestau brațele și picioarele erau străpunse de cioturi
ce lăsau în urmă răni adânci.
Odată cu ea și timpul fugea ca un nebun.
Nu mai exista nicio fugă, numai respirația ei întreruptă.
În acele momente, ardea în creierul său o concepție monotonă
a unui coșmar care era nebunesc, pentru că analiza
nu ar fi arătat o singură calitate de coșmar în ea. Apoi, brusc,
gândurile i‑au fost șterse de apariția unei imagini grăbite, cu
o intensitate ascuțită ce o imobiliză, înainte să știe exact ce
i se întâmplă.
O atingere ușoară a lobului urechii și o adiere suavă, cu
miros de vanilie și cacao, o înconjurară.
Sufletul ei nu se va întoarce la mine și eu nu mă pot întoarce
la viață…
Nu mai găsea puterea necesară să continue. Scâncetele ei
străpungeau liniștea apăsătoare.
Nu plânge. Nu mai este mult. Sfârșitul este aproape…
La auzul acestor cuvinte, o lumină de speranță se aprinse
în fața ochilor săi. O casă palid iluminată, cu geamurile
aburite, o ademenea.
Apropiindu‑se, lăsând în urmă ceața ce nu îndrăznea să‑și
părăsească teritoriul, peisajul era altul. Casa salvării fusese
doar o plăsmuire a dorinței sale de evadare. Porțile masive
de fier, ruginite, scârțâind la deschidere, dezvăluiau o lume
mult mai înfricoșătoare.
Speranța se sparse în milioane de cioburi ale neputinței, părăsindu‑i corpul, dar nu înainte de a‑i tăia sufletul zbuciumat.
Chipuri livide și crispate, peste care luna revărsa o paloare morbidă, o priveau de la geamurile fisurate ale clădirii.
Când fata își aruncă privirea înăuntru, un anumit obiect trecu sau păru să treacă. Zgomotul ușii, ce stătea să cadă la cea mai mică atingere, făcu ca ceata de șobolani albi să se piardă prin numeroasele crăpături din podea.
Pereții cojiți, tapați în unele locuri de pânzele păianjenilor, mirosul de mucegai și praful, îi refrigerau inima.
Timpul, obosit de atâta alergat, stătea nemișcat. Un ceas cu o singură limbă se încăpățâna să numere secundele ce treceau totuși multe, prin acel interior de cavou sigilat și uitat de lume. Lumina lunii încerca să reanime mediul amorf, plin de antichități. Canapeaua cafenie avea un aspect șubred și îmbâcsit. Două fotolii capitonate cu catifea roșie erau înghesuite în fața unei măsuțe din lemn masiv, pe care atârnau mileuri galbene și găurite. Tablourile schimonosite și florile ofilite amplificau angoasa. Prezența unei ființe vii în acea casă, ar fi părut oricui un sacrilegiu.
Înainta spre centrul camerei, lăsând în urma sa dâre de sânge.
— E cineva acasă ? Mă aude cineva ? strigă cu ultimele rămășițe de glas.
Nici un răspuns, doar chicoteli surde și o melodie amorțită îi gâdilau auzul. Un suflu cald împrăștia poze în toată încăperea: plimbări în parc, îmbrățișări, primul sărut, el. El și ea în toate pozele. Melodia Solamente tu a lui Pablo Alboran o purta în vremuri demult uitate. Spera să îl găsească, în camera de la etaj, de unde veneau sunetele.
Urcă cu greu treptele șubrede, învelite în flori de cempasuchil. Muzica se opri brusc.
Camera avea propia ei personalitate, antipatică și ursuză. Aceasta păstra intactă o solemnitate apăsătoare.
O păpușă cu un singur ochi, sprijinită de un pian șchiop,
o întâmpină. Zâmbetul ei sadic, cusut cu ațe putrede, o privea
direct în suflet, făcând‑o să tresară.
El nu mai este aici. Nu se va mai întoarce la tine, șopti păpușa.
Oglinda opacă i‑l dezvălui.
Nu ai fost tu vinovată, am fost eu. Pentru asta o să fiu mereu
aproape de tine. Atunci când nu o să mai ai pe nimeni lângă tine,
eu o să fiu acolo, să te prind de fiecare dată când o să cazi. Când
zâmbetul ți se va transforma în lacrimi, o să ți le șterg. Pentru că
nu mi‑am respectat promisunile… o să fiu acolo, lângă tine. Nu
te pierde. Luptă așa cum numai tu știi să o faci.
Îi zâmbi după care dispăru, întunericul instalându‑se în
cameră și în inima sa.
Ajutorul dat de sufletu‑i peticit cu durere sângerândă,
era prea puțin…” – Aripi smulse vol. I


13.
Aripi smulse

Nopţile îl prindeau mereu pe canapea. De acea dată aţipise devreme.
– Carlos, grăbeşte-te! Am nevoie de tine, aici!
Pe chipul ei senin se creiona un zâmbet inocent.
El se chinuia să ţină pasul, dar picioarele nu-l ascultau.
– Aşteaptă, te rog!
Extenuat, se prăbuşi în mijlocul camerei, urmărind lumina crepusculară care rămăsese în urma ei.
O briză rebelă, purta cu ea miros de vanilie şi cacao, invadând micul spaţiu. Speranţa lui se fărâma de zidul neputinţei. Tremurând, se ridică.
Râsul ei zgomotos îl făcu să se apropie de geam. Era acolo. Un punct alb într-un ocean verde.
Răsuflă uşurat. Femeia ţopăia de colo-colo desculţă, strivind firele de iarbă abia răsărite. Purta o rochie albă, imaculată. Trena capei negre lăsa în urmă dâre de smoală ce îmbâcseau peisajul, dar asta nu o întrista.
Simţindu-se privită, îşi ridică ochii verzi spre el. Îi zâmbi liniștită, deşi totul în jur se transforma într-un peisaj dezolant. Când totul deveni pustiu şi părăsit, ea îl strigă:
– Vino!
El aprobă din cap şi se grăbi să iasă. În acel moment, uşa se închise cu un zgomot asurzitor. Îşi acoperi urechile cu mâinile lui mari şi aspre. Voci de amăgiri dulci răsunau ca un ecou funebru.
Deschizând ochii, încăperea era cufundată în întuneric. Păşea cu greu, încercând să-şi croiască drum spre ieşire. Cu fiecare pas pe care-l făcea auzea un zgomot diferit. Unul care suna a bocet, un altul a disperare şi restul a oase frânte. Se ghemui lângă uşă şi închise din nou ochii, încercând să-şi liniştească trupul şi gândul.
Teama i se înfăşura pe suflet precum iedera. Ochii gri-verzi ai bărbatului se deschiseră şi un fior rece îi străbătu şira spinării.
Aruncând o privire debusolată în jur, putea distinge numeroşi ochi aţintiţi asupra lui.
Lângă şemineu, Eduardo îl fotografia.
– Uite! spuse, arătându-i o poză. Aşa arăţi acum, după ce nu ţi-ai ascultat inima. Putu să distingă poza în care era înfăţişat cu o gaură în dreptul inimii. Aşa arăt şi eu.
Un râs schizofrenic puse stăpânire pe Eduardo, înainte să dispară.
Carlos îşi cuprinse faţa între palme şi încerca să-şi liniştească pulsul accelerat. Când se făcu linişte, privi în faţă. Ceea ce văzu îl făcu să tresară. Julian stătea în faţa lui, analizându-l. Nu mai era acelaşi căpitan. Avea pielea vânătă, cu uşoare răni care-i sângerau. Ochii lui erau roşii şi scoşi din orbite.
– Sper să nu ajungi ca mine, spuse cu voce răguşită, venită parcă din străfundul pământului. Tu încă ai o inimă bună, nobilă. Ai grijă de tine, fiule.
Se făcu fum, lăsând în urmă un praf înecăcios.
– Nu-i asculta. Nu crede nimic din ce ţi se spune. Uită-te la mine.
Îngrozit, Carlos privi la fata care levita în faţa lui. Era învăluită într-o rochie roşie din satin, cu părul blond ca spicul grâului, ce-i atingea ușor umerii şi sclipiri albastre îi cuprinseră retina.
– Poţi să ieşi acum. Drumul spre ea este liber, strigă Amaya înainte să dispară.
Lumina reveni în cameră şi uşa scârţâi deschizându-se.
Carlos încerca să grăbească pasul, dar noi şi noi scări se adăugau. Nu ştia cât timp trecuse, nici câte mai avea de coborât pentru a ajunge la ea. Se opri pentru a se odihni. Nu mai găsea puterea necesară să continue.
– Sufletul ei nu se va mai întoarce la mine, şi eu nu mă pot întoarce la viaţă… auzi vocea avocatului aproape de urechea lui.
Printr-o sforţare se grăbi să coboare scările. Într-un final, ajunse în imensul salon al conacului Salazar.
– E cineva aici? Mă aude cineva?
Nici un răspuns, doar o melodie tristă de pian îi gâdila auzul. Un suflu cald îl înconjură. Melodia It’s hard to say goodbye a lui Michael Ortega umplea pustietatea salonului. Mirosul de vanilie şi cacao îi îndrumă paşii până ajunse lângă un pian negru plutitor. Pe acordurile tristei melodii, o auzi pe Rocio şoptindu-i:
– Ea nu mai este aici. Nu se va mai întoarce la tine.
Pe măsură ce melodia continua, silueta Aliciei se contura la pian. Era îmbrăcată într-o rochie neagră de voal, cu părul roşu, mult mai aprins decât îl ştia el, care-i atârna greoi până la talie. Nu putea decât să privească cum degetele ei subţiri atingeau clapele pianului.
Nu ştia ce forţă stătea între ei, deoarece nu putea înainta spre ea. Ar fi vrut chiar să alerge până la ea, să o îmbrăţişeze, să o atingă, dar era ţintuit pe loc. Alicia cânta în continuare fără a să acorde importanţă prezenţei lui.
Carlos simţi în acel moment cum inima i se frânge în mii şi mii de bucăţi. Acea atmosferă mutila orice speranţă. Acum, când ea nu-l mai privea aşa cum o rugase de nenumărate ori, conştientiza că ei se aflau în lumi diferite. Că spaţiul minuscul care-i despărţea era atât de adânc încât nici toate regretele, nici toată dragostea nu-l puteau umple.
Când melodia se termină, Alicia îşi ridică privirea.
Acei ochi de culoarea turmalinei negre îl cutremură. Se întreba unde dispăruseră acei ochi de un verde sălbatic şi strălucitor. De ce acum erau negri şi reci. Privindu-i fix pe ai lui, îi crestau sufletul.
Ea se apropie, punându-şi mâinile de gheaţă pe faţa lui.
– Îţi mulţumesc că m-ai iertat. De atât mai aveam nevoie pentru a fi cu adevărat liberă. Ştii?! Îl mângâie uşor. Deja îmi este dor de tine. De ochii tăi calmi și fulgerători deopotrivă. De părul tău, degetele ei îşi croiau drum printre firele de păr ale bărbatului.
Carlos tremura sub atingerea ei. Chipul alb ca varul, buzele de un roşu aprins ce nu reuşeau să deseneze nici măcar un fir de zâmbet îl întristau. Cât ai clipi, Alicia veni în spatele lui și-l îmbrăţişă. Continuăa cu o voce stinsă şi cu respiraţia întretăiată:
– Zâmbeşte… unui ieri ce s-a scurs grăbit ca o ploaie de vară. Pictează… un azi fără început sau sfârșit. Visează… la o viaţă fericită şi mai liniştită. Eu îţi voi veghea paşii. Fii fericit, iubitul meu!
După ce îl sărută pe gât, dispăru.
Întunericul se instală în cameră şi în inima lui Carlos.” – Aripi smulse vol. II

Acesta este finalul în oglindă al romanului. Sigur nu l-ai observat?! 😉

Anunțuri

Duşmanul din umbră

continuare cap. I – 1. După cinci ani

 Atât Marta cât şi Carlos amuţiră la auzul acelor cuvinte pline de tristeţe şi amărăciune. Până şi vocea directorului se întretăia, rememorând evenimentele petrecute timp de un an, de la venirea Aliciei în oraşul El Fuerte şi până la prinderea Maliciei.
Nu voi mai permite ca locuitorii oraşului El Fuerte, oraşul meu magic, al nostru, al tuturor, să mai trăiască sub teroare. Nu vor mai trăi cu teama că vor fi simple cărţi de tarot, aruncate în mâinile morţii pentru motive care nu ţin de ei. Aşa cum am pedepsit nelegiuţii cazului Malicia, voi pedepsi aspru pe oricine încearcă să zdrobească liniştea noastră. Pentru că astăzi se împlinesc cinci ani…
– Mai este puţin şi se fac patru ani de când nu am fost capabil să stau în faţa ta şi aproape unul de când nu o să te mai văd niciodată, Alicia. Cinci ani, Ducesa mea.
Şoaptele lui nu ajunseră la urechile bătrânei, fiind absorbită de ştiri.
– Zice de toate crimele de atunci?!
Atunci îl privi peste umăr.
Carlos nu schiţă nimic, dar ea continuă:
– Nu este misiunea în care şi-a pierdut viaţa…
Rămase vorbind singură şi se opri doar în momentul în care auzi uşa trântindu-se cu putere.
– Săracul băiat. Câtă dreptate ai tu, domnule director Cum te-o chema. Luă telecomanda şi opri televizorul. Cum să-şi revină săracul, după toate tragediile din viaţa lui?
Carlos ieşi ca un suflet chinut, bântuind, fără o ţintă anume, străzile udate de atâtea ploi ce se abătuseră asupra oraşului. Plouase de mai bine de trei zile fără oprire şi cerul nu dădea semne că ar vrea să se oprească din plâns.
Nici măcar nu sesizase că ajunsese pe strada 5 de Mayo, mintea lui fiind un tăvălug de gânduri. Picioarele nu-l mai ajutau, iar frigul îl făcu să-şi tragă gluga gecii, acoperindu-şi părul răvăşit. Rememorarea ultimelor momente petrecute cu Alicia, îl consuma până la ultimul strop de energie. Se aşeză pe o bancă aflată în micul parc din faţa fostului conac Salazar, fixându-şi privirea la una dintre ferestrele conacului, aflat în beznă. Băgă mâinile în buzunare, se aşeză confortabil şi, cu ochii ţintă la geam, îşi aminti, cu lux de detalii, un eveniment petrecut cu frumoasa roşcată.
„ – Ce caut aici?
– Erai băut şi stăteai pe banca din faţa conacului.
– Nu asta te-am întrebat. Cum am ajuns aici?
– Eu te-am adus.
-Ţi-am cerut eu ajutorul?
– În starea în care erai, nu cred…
– Aşa că nu ţi-am cerut ajutorul. Şi, desigur, nici nu ţi-am cerut să dorm în casa ta, în camera ta, în patul tău. Nu-i aşa? Atunci, cum dracu’ am ajuns aici?
– Afară era frig şi picura. Vântul bătea cu putere. Dacă ai fi adormit pe canapea, te-ai fi îmbolnăvit.
– Faci asta pentru oricine găseşti pe stradă sau eu am fost un caz special? La naiba, răspunde! Dacă tot îţi place să faci acte de caritate, ar trebui să te asociezi unui ONG şi nu să fabrici bijuterii de prost gust… Nu am nevoie de nimic ce poate veni din partea uneia ca tine. Dacă vezi că o să mă calce trenul, dă-te la o parte şi lasă-l să o facă.
– Nu mă aşteptam…
– Mă bucur pentru tine. Cel ce nu aşteaptă nimic nu va fi niciodată dezamăgit.”
Îşi retezase cu bună ştiinţă dorinţa de răzbunare, dar încăpăţânarea ei bătea la porţile sufletului său cu o putere de nestăvilit, cu un strigăt asurzitor, venit parcă din lumea celor trecuţi în nefiinţă. Rezista cu stoicism în faţa furiei ce punea stăpânire pe el ori de câte ori se gândea la câte pierduse din cauza lui Camilo.
Noaptea venea să-şi reclame teritoriul, iar luna negocia cu norii pentru a-şi extinde braţele marmoreene peste muritori.
Carlos nu voia să se întoarcă la han şi se plimba prin oraş, până se opri în faţa Palatului Municipal. Rămase pe loc, chircit de frig. Privi cum domnul Ricardo Gomez ieşi din clădire, pus la patru ace, salutându-şi nonşalant secretarul. Jovial, cu un râs de la o ureche la alta, urcă într-o maşină neagră.
Carlos rămase cu privirea într-acolo până când coloana de maşini oficiale se făcu nevăzută. Scrâşni din dinţi, dar, de acea dată, de nervozitate.
– Tipologia asta de oameni face să mi se întoarcă stomacul pe dos. Scuipă şi frecă adidasul de el. Ăsta nu are nici cea mai mică grijă. Cum o fi să trăieşti în nepăsare absolută? Ce o mai aştepta ameţitul de Enrique ca să îl ia la bani mărunţi? Averea stimabilului deputat este în continuă creştere. Cu siguranţă are un finanţator baban. Se mai şi lăuda cu prinderea reţelei spălătorilor de bani ai cartelului din Juarez. Banii ăstuia de unde vin?
Ochii lui Carlos, roşii şi vizibili obosiţi, părăsiră strada pietruită şi se mutară pe lumina galbenă-purpurie ce acoperea Palatul Municipal odată cu lăsarea serii. Înainta spre han, acolo unde se mutase de când plecase din poliţie. Se îndepărtase de absolut tot, de serviciul pe care şi-l dorise o viaţă întreagă, de tatăl său, de orice urmă de iubire.
Pe lângă el, sfidând picăturile răsfirate şi reci, tinerii îndrăgostiţi îşi scoseseră iubirea la plimbare. Se strângeau în braţe, se sărutau cu jind şi râdeau zgomotos. Îi invidia. Ar fi vrut să aibă şi el libertate. Ar fi vrut să scape de lanţurile ce-i strângeau inima până la mutilarea oricărui simţământ de dragoste. Ar fi vrut să aibă suficient curaj să se lepede de remuşcările ce-l crestau în carne vie.

Fragmente și publicații Corina Savu

Rândurile Evei

În afară de cele două romane apărute până acum, Corina Savu are și alte lucrări în antologii. Le puteți găsi accesând următoarele link-uri:

Antologia „Cuplul, in cautarea paradisului pierdut” 2016 , de la pagina 99

Antologia Cuplul in cautarea paradisului pierdut 2016

Nature 2016 International anthology , de la pagina 81

Nature 2016 International Anthology

În prezent, autoarea lucrează la un nou roman, al cărui titlu nu ni l-a dezvăluit încă. Găsiți pe Bookcaffe un fragment din romanul în lucru.

20668093_1052610324842534_298027210_n

În continuare, vă las un nou fragment din romanul în lucru:

„Cezar o privi şi un zâmbet îi dansă pe buze.

– Smaranda… A ales un drum greu, dar a fost alegerea ei. Eu nu am făcut altceva decât să-i uşurez povara. Atât cât am putut şi mi-a dat voie. Am vrut să ducă o viaţă normală.

Cezar se opri brusc. Vorbind despre ea-i trezea amintiri cu puternică încărcătură emoţională. Victoria simţi ezitarea şi vocea uşor instabilă. Era geloasă. Simţea nevoia…

Vezi articol original 372 de cuvinte mai mult

Listă recenzii și interviuri Corina Savu

Rândurile Evei

Corina Savu a câștigat votul pentru povestea lunii septembrie a rubricii „Cursa poveștilor”, cu poezia „Încă nu-i timpul”. Ca „premiu” va avea parte de câteva postări dedicate pe blog. Pentru început, o să vă pun la dispoziție link-uri către recenzii și interviuri ale autoarei, care au apărut pe diverse blog-uri.

Corina Savu este cunoscută pentru seria „Aripi smulse”, serie din care au apărut până în prezent două volume. De asemenea, a avut o lucrare publicată într-o Antologie internațională.

22323325_1099701700133396_1709718982_n

Recenzii

Recenzie 2 octombrie

Recenzie 2 octombrie, vol. 2

Recenzie Cronică de insomnii

Recenzie Timp de citit

Recenzie Just reading my books

Recenzie BookNation.ro

Recenzie Jurnal de art terapie

Recenzie Jurnal de art terapie, vol. 2

Recenzie Delicatese literare

Recenzie Delicatese literare, vol. 2

Recenzie Books are my drug

Recenzie Avan’Garde by Ana Lucreția Nedelcu

22330839_1099701726800060_528745875_n

Interviuri

Interviu Timp de citit

Interviu Literatura pe tocuri

Interviu Literatura pe tocuri

Vezi articol original 17 cuvinte mai mult

Recenzie Ana Nedelcu

După terminarea lecturii volumului întâi, primul gând ce mi-a dat târcoale în procesul intocmiii acestor rânduri, a fost: oare autoarea Corina Savu a călătorit în Mexic pentru a scrie acest roman? “Aripi smulse” reprezintă, înainte de toate, o incursiune în geografia, tradiţia şi cultura mexicană, un adevărat ghid pentru cei pasionaţi de aceste meleaguri şi pentru călătorii ce-şi doresc să ajungă acolo.

Debutul literar al tinerei autoare Corina Savu este unul de mare succes. Romanul în 2 volume, “Aripi smulse” ne aduce faţă în faţă cu un amalgam de întâmplări şi trăiri, cu lumea fascinantă a subconştientului, a fanteziei, dar şi cu realitatea concretă a unei scrieri poliţiste: cazuri nerezolvate şi suspecţi multipli. Să fim oare noi, oamenii, suspecţii propriei vieţi neînţelese, a unor puzzle-uri pe care nu le putem aşeza deloc în ordine? Aceasta pare să fie întrebarea pe care ne-o ridică la fileu romanul de faţă.

Recenzie Ana Nedelcu

Interviu Daniela Otet

Corina Savu este o minunată autoare româncă pe care am ajuns să o cunosc în mediul virtual. Din punctul meu de vedere, ea este o persoană minunată și foarte deschisă. Poate că mulți dintre voi o cunoașteți deja, dar pentru necunoscători, este important să amintesc faptul că această autoare a publicat, până în momentul de față, câteva cărți foarte îndrăgite de către cititori, printre care se numără și Aripi smulse, carte tipărită prin prisma a două volume.
Voi sunteți curioși să aflați mai multe despre Corina Savu? Haideți să aflăm și alte lucruri despre aceasta!

Interviu Daniela

booksfairydust

Mulțumesc Corina Savu pentru un minunat interviu. Asta reprezintă pentru mine cea mai mare bucurie, faptul că o persoană pe care nu o cunosc personal își răpește din timpul ei liber ca să-mi răspunsă mie la câteva întrebări, banale dacă ar fi să mă întrebați pe mine, dar acea persoană pune suflet și pentru asta eu nu pot decât să mă simt onorată de fiecare dată când răspunsul este afirmativ.
Interviu booksfairydust  🙂

Lucruri reale

Depresia din ultimii ani a împins-o să se gândească la nenumărate forme de a muri. Se gândise la pastile sau o injectie. Susţinea că erau metode nedureroase şi eficiente. Se gândise şi la un pistol, cu ţeava în gură, cu un deget pe trăgaci. Fusese atrasă de ideea de a cădea de la înălţime, dar nu voia să sară, ci mai degrabă s-o împingă cineva. Ultima fantezie fusese mai elaborată: o barcă cu vâsle în largul mării, greutăţi care să o tragă la fund. Ideea de a dispărea i se părea cea mai atractivă, misterul care l-ar fi lăsat în urmă.
Simţea cafeina din cafelele băute în timpul acelei zile de vineri. Începea să devină agitată. Ridică mâinile şi văzu că-i tremurau.
Nu era nici o barcă aici, desigur, nici un pistol şi nici un flacon de pastile. Avea o curea, dar ideea nu era bună pentru planul ei. Şi mai avea cuţitul.
Lăsă cartea de joc lângă ea şi curăţă lama cuţitului cu tricoul. Era o prostie, ştia, nu avea nici un rost, nici o noimă, dar voia să fie curat.
Se linişti. Mâinile nu-i mai tremurau. Se temea de multe lucruri: de ceea ce avea să vină după, dacă Victor nu ajungea la timp, dar nu de durere. Durerea nu o speria.
Când soarele atinse în sfârşit orizontul la apus, cerul se schimbă brusc, căpătând o nuanţă roşiatică; ştia că aşteptase suficient. Poate Victor nu ajungea la timp. Se gândea la apropierea întunericului.
Se gândi preţ de-o clipă să se roage, „Pentru ce? Pentru iertare?”, doar ca să-şi dea seama că nu avea cui să se roage. Nu credea în Dumnezeu. Afirmase asta toată viaţa, instinctiv, fără să se gândească, dar acum, pentru prima dată putea privi înăuntrul ei şi putea afirma acest lucru cu totală convingere. Nu credea.
Începu cu braţul stâng. Prima tăietură fu de încercare, de explorare. Chiar şi acum, la capăt de drum, continua să fie ea însăşi; nu sărea când o putea lua pe ocolite. O duru mai mult decât crezuse. Era-n regulă totuşi, nu era nimic, ştia că poate suporta. De ce?

o să aflati în noul roman care va fi publicat anul viitor 😀

Fragment din noul roman semnat de autoarea Corina Savu

Despre titlul noului roman pot să spun că este o enigmă totală.

Se simţea epuizat, atât din cauza orei înaintate din noapte cât şi din pricina agitaţiei de peste zi. Ploaia avea o contribuţie semnificativă la starea lui de agitație.

Se făcuse ora trei şi zece minute. Ploaia se oprise, dar fulgerele continuau să lumineze străzile inundate ale cartierului Sacromonte din Granada.

Ceea ce-l deranja cel mai tare era faptul că, numele lui Santiago începea să fie folosit în contextul unei conspiraţii.

Era de neconceput.

Santiago Morales. „Lupul blând” aşa cum fusese poreclit. Un om taciturn, dar semnificativ, cu rădăcini stabile în Comandament şi nu numai. Expresia vie a luptătorului.

A-l asocia, indiferent cât de puţin şi vag, cu lumea traficului cu arme, era ceva de necrezut. Era dincolo de orice înţelegere raţională că Santiago ar fi făcut parte dintr-o organizaţie ca cea a Scorpionului.

Explicaţia trebuia să se afle…

Vezi articol original 506 cuvinte mai mult

O carte veche

Am găsit cartea într-un autobuz. Un bărbat cu păr blond, cu o pălărie de paie, s-a pregătit să coboare. Am reușit să strig că şi-a uitat cartea, dar el, cu jumătate de corp în fața ușii, mi-a spus s-o păstrez. E al lui, a strigat la mine când a coborât și autobuzul și-a reluat drumul.
Era o carte nu foarte mare, dar foarte veche. Se observa că a fost citită de mai multe ori, de sute sau mii de oameni. Curios, nu avea titlu. O nevoie imperioasă de a-i cunoaște conținutul m-a făcut să încep să citesc.
Era vorba despre un individ de clasă mijlocie, cu o familie disfuncțională și o slujbă mediocră, care îl frământau din cale afară. Într-o zi, decide să se sinucidă. Astfel, se duce pe o plajă, unde un dig artificial, creat cu pietre naturale, ducea la un far.
Subiectul începe să meargă pe acel drum de pietre inegale. Pe marginea stâncoasă, valurile se sparg în agitație, ca și cum ar fi vrut să înghită docul.
În acel moment sinuciderea începe să prindă contur. În primul rând lent, dar pe măsură ce înainta în gândul lui, viteza creștea dramatic. Simte că zboară. Sare de pe o stâncă pe alta, vântul și briza lovindu-i dureros fața.
Simte o bucurie ciudată în piept și inima lui vrea să plece, dar persistă profund frustrarea: nu și-a atins scopul.
Apoi se îndreaptă spre mare, unde undele gigantice formează un zid imens de apă înainte de a exploda pe plajă.
Acest lucru poate funcționa, credea el.
Rupându-și hainele, intră în mare, în locul unde valurile se spărgeau. Un val colosal se ridică la câțiva metri. Omul este aruncat cu mare forță spre fundul mării.
Când în cele din urmă își trage corpul la suprafață, vede cu oroare că un al doilea val, mai mare decât primul val, îl va izbi. De data aceasta, corpul său este aruncat spre plajă, unde, în cele din urmă ajunge pe nisip.
Expiră ferm și își dă seama că este încă în viață …
În acel moment, autobuzul se oprește brusc, simt o lovitură puternică și toți pasagerii sunt aruncați înainte. Am lovit un camion imens. Coborâm și ne dăm seama că suntem pe o plajă.
Jumătate gol și complet ud, un bărbat, cu o pălărie de paie ne privește din nisip cu surprindere, cu un zâmbet trist pe chip…